Tulburarea de personalitate multiplă, sau tulburarea de identitate disociativă, reprezintă existența la un individ de două sau mai multe identități sau personalitati distincte, fiecare cu propriul său model de a interpreta și de a interacționa cu mediul înconjurător. Cel puțin două dintre aceste personalități se consideră că preiau de obicei controlul comportamentului persoanei și există de asemenea anumite pierderi de memorie care reprezintă mai mult decît uitarea obișnuită. Aceste simptome trebuie să apară fără legătură cu abuzul de substanțe sau cu alte tulburări medicale.

“Ce înseamnă râsul? Ce se află în străfundul rizibilului? Ce elemente comune am putea găsi între strîmbătura unui măscărici, un joc de cuvinte, o scenă de comedie fină?” (H. Bergson, “Le Rire”)
În jurul acestor întrebări s-au structurat teorii care pot fi grupate, simplificînd, în trei categorii:

• a rîde înseamnă a discredita; râsul este o formă a agresiunii umane, scopul – a denigra pe cineva. Ideea este asociată uzual lui Hobbes, dar o putem întîlni şi la Platon, Aristotel, Cicero. Concluziile sînt împărţite: râsul este bun, împiedicînd tendinţele violente, agresive, sau este răutăcios.
• râsul este rezultatul nepotrivirii, incompatibilităţii a două stări de lucruri. După Kant, “râsul se datorează trecerii bruşte de la o stare de încordare la ceva gratuit”.

Telefonul aruncă o punte peste prăpastia despărţirii spaţiale a îndrăgostiţilor, rudelor sau prietenilor. Fiind imediată şi interactivă, legătura telefonică” este mai puternică decît cea realizată prin scrisori sau fax, cu condiţia luării în considerare a cerinţelor psihologice ale interacţiunii.
Înţelegerea psihologiei celuilalt ne ajută să conducem convorbirile telefonice dificile. Psihologii propun o tipologie a persoanelor de la celălalt capăt al firului:

Tulburarea bipolară desemnează o tulburare mentală caracterizată prin dereglări ale dispoziţiei, care evoluează prin accese, detaşându-se mai mult sau mai puţin clar de starea normală.

„Spectrul bolii maniaco-depresive”, în descrierea lui Kraepelin din 1889, include şi pacienţii care nu au prezentat decât episoade depresive. Această formă este numită psihoză maniaco-depresiva unipolară. Psihoza maniaco-depresivă bipolară implică succesiunea acceselor depresive şi a celor de excitaţie. În aceste două forme de psihoză maniaco-depresivă, succesiunea şi durata ciclurilor, ca şi durata şi plasarea intervalului fără crize, sunt variabile, dar nu modifică deloc diagnosticul. Aceste două forme diferă din punctul de vedere al eredităţii, al vârstei de apariţie a primelor tulburări, al simptomatologiei acceselor, al personalităţii între crize şi al răspunsului la tratament.