Tulburarea de personalitate multiplă, sau tulburarea de identitate disociativă, reprezintă existența la un individ de două sau mai multe identități sau personalitati distincte, fiecare cu propriul său model de a interpreta și de a interacționa cu mediul înconjurător. Cel puțin două dintre aceste personalități se consideră că preiau de obicei controlul comportamentului persoanei și există de asemenea anumite pierderi de memorie care reprezintă mai mult decît uitarea obișnuită. Aceste simptome trebuie să apară fără legătură cu abuzul de substanțe sau cu alte tulburări medicale.

“Ce înseamnă râsul? Ce se află în străfundul rizibilului? Ce elemente comune am putea găsi între strîmbătura unui măscărici, un joc de cuvinte, o scenă de comedie fină?” (H. Bergson, “Le Rire”)
În jurul acestor întrebări s-au structurat teorii care pot fi grupate, simplificînd, în trei categorii:

• a rîde înseamnă a discredita; râsul este o formă a agresiunii umane, scopul – a denigra pe cineva. Ideea este asociată uzual lui Hobbes, dar o putem întîlni şi la Platon, Aristotel, Cicero. Concluziile sînt împărţite: râsul este bun, împiedicînd tendinţele violente, agresive, sau este răutăcios.
• râsul este rezultatul nepotrivirii, incompatibilităţii a două stări de lucruri. După Kant, “râsul se datorează trecerii bruşte de la o stare de încordare la ceva gratuit”.

Elementele esenţiale ale bulimiei nervoase le constituie mâncatul excesiv şi metodele compensatorii inadecvate de a preveni hiatul în greutate. In afară de aceasta, autoevaluarea indivizilor cu bulimie nervoasă este influenţată excesiv de conformaţia si greutatea corpului Pentru a fi desemnate pentru diagnostic, mâncatul excesiv şi comportamentele compensatorii inadecvate trebuie să apară, în medie, de cel puţin două ori pe săptămână, timp de cel puţin 3 luni.

Un exces este definit ca mâncatul într-o anumită perioadă de timp, a unei cantităţi de mâncare care este in mod evident mai mare decât cea a celor mai mulţi indivizi care ar mânca în circumstanţe similare.

În opoziţie cu starea de veghe, caracterizată prin activismul şi luciditatea psihicului şi Identificabilă cu conştiinţa, somnul poate fi definit ca o stare reversibilă a organismului, care se asociază cu scăderea pînă la dispariţie a reacţiilor adaptative superioare, a relaţiilor şi reacţiilor sen-zorio-motorii cu şi faţă de mediul înconjurător. Este starea în care omul rămîne complet lipsit de apărare. “Faptul că orice fiinţă superior organizată acceptă acest risc pentru o parte considerabilă a vieţii sale sugerează presupunerea că somnul trebuie să aibă o funcţie vitală” – scria cu mulţi ani în urmă Hess (1954). Tot el aprecia, prin 1965, că somnul este o funcţie fiziologică integrală, o condiţie de bază a vieţii, un fenomen fundamental pozitiv, deoarece reîmprospătează organismul şi previne epuizarea.