Tulburarea de personalitate multiplă, sau tulburarea de identitate disociativă, reprezintă existența la un individ de două sau mai multe identități sau personalitati distincte, fiecare cu propriul său model de a interpreta și de a interacționa cu mediul înconjurător. Cel puțin două dintre aceste personalități se consideră că preiau de obicei controlul comportamentului persoanei și există de asemenea anumite pierderi de memorie care reprezintă mai mult decît uitarea obișnuită. Aceste simptome trebuie să apară fără legătură cu abuzul de substanțe sau cu alte tulburări medicale.

“Ce înseamnă râsul? Ce se află în străfundul rizibilului? Ce elemente comune am putea găsi între strîmbătura unui măscărici, un joc de cuvinte, o scenă de comedie fină?” (H. Bergson, “Le Rire”)
În jurul acestor întrebări s-au structurat teorii care pot fi grupate, simplificînd, în trei categorii:

• a rîde înseamnă a discredita; râsul este o formă a agresiunii umane, scopul – a denigra pe cineva. Ideea este asociată uzual lui Hobbes, dar o putem întîlni şi la Platon, Aristotel, Cicero. Concluziile sînt împărţite: râsul este bun, împiedicînd tendinţele violente, agresive, sau este răutăcios.
• râsul este rezultatul nepotrivirii, incompatibilităţii a două stări de lucruri. După Kant, “râsul se datorează trecerii bruşte de la o stare de încordare la ceva gratuit”.

Programarea neurolingvistică este o tehnică psihoterapeutică şi autoformativă de modificare a comportamentului, ale cărei principii se bazează pe cunoştinţe din domeniile programării teoriei informaţiei şi teoriei comunicării, fără a neglija cunoştinţele de psihologie clinică şi psihoterapie.
Tehnica N. L. P. are la bază ceea ce autorii numesc modalităţi sau submodalităţi senzoriale, care nu sînt altceva decît sisteme bazate pe reprezentări.

În psihanaliză, termenul Complexul Oedip desemnează ansamblul investirilor amoroase şi ostile pe care copilul le realizează asupra părinţilor in timpul fazei falice.
S. Freud a identificat foarte devreme manifestările complexului Oedip şi le-a măsurat importanţa atât în viaţa copilului, cât şi în inconştientul adultului. „Am aflat în mine, ca şi peste tot în altă parte, îi scrie el lui W. Fliess în 1897, sentimente de iubire faţă de mamă şi de gelozie faţă de tată, sentimente care sunt, cred eu, comune tuturor copiilor mici. ” Mai târziu, va scrie: „Lucrul acesta este aşa de uşor de stabilit, încât a fost într-adevăr nevoie de un efort pentru a nu-l recunoaşte. De fapt, orice individ a cunoscut această fază, dar a refulat-o”.