Tulburarea de personalitate multiplă, sau tulburarea de identitate disociativă, reprezintă existența la un individ de două sau mai multe identități sau personalitati distincte, fiecare cu propriul său model de a interpreta și de a interacționa cu mediul înconjurător. Cel puțin două dintre aceste personalități se consideră că preiau de obicei controlul comportamentului persoanei și există de asemenea anumite pierderi de memorie care reprezintă mai mult decît uitarea obișnuită. Aceste simptome trebuie să apară fără legătură cu abuzul de substanțe sau cu alte tulburări medicale.

“Ce înseamnă râsul? Ce se află în străfundul rizibilului? Ce elemente comune am putea găsi între strîmbătura unui măscărici, un joc de cuvinte, o scenă de comedie fină?” (H. Bergson, “Le Rire”)
În jurul acestor întrebări s-au structurat teorii care pot fi grupate, simplificînd, în trei categorii:

• a rîde înseamnă a discredita; râsul este o formă a agresiunii umane, scopul – a denigra pe cineva. Ideea este asociată uzual lui Hobbes, dar o putem întîlni şi la Platon, Aristotel, Cicero. Concluziile sînt împărţite: râsul este bun, împiedicînd tendinţele violente, agresive, sau este răutăcios.
• râsul este rezultatul nepotrivirii, incompatibilităţii a două stări de lucruri. După Kant, “râsul se datorează trecerii bruşte de la o stare de încordare la ceva gratuit”.

Un hormon este un mesager chimic emis de glandele endocrine şi care acţionează de la distanţă asupra celulelor ţintă.

Noţiunea de hormon o include pe aceea de difuzare a unui mesaj într-un spaţiu de comunicare, care poate fi sângele, mediul extracelular sau chiar lichidul cefalorahidian pentru neurohormoni. Situl receptor pe care vine să se fixeze hormonul este o moleculă mare situată pe suprafaţa sau în interiorul ţintei.

Cu toţii am avut la un moment dat de-a face cu persoane negativiste, care indiferent de argumentele care li se aduc aduc obiecţii peste obiecţii şi refuză să îşi îndeplinească obligaţiile. În general copiii se comportă astfel cînd nu doresc să le facă pe plac adulţilor, dar există şi persoane mature care păstrează acest mod de comportare. Opoziţia lor se manifestă prin amînări, uitarea sarcinilor care li se dau, încăpăţînare sau îndeplinirea defectuoasă a sarcinilor. Astfel ei îi împiedică pe ceilalţi să îşi îndeplinească munca.
În afară de atitudinea de opoziţie pasivă în special faţă de autoritate, aceste persoane au obiceiul să se plîngă că sunt înşelate, neînţelese şi neapreciate la justa lor valoare.