Tulburarea de personalitate multiplă, sau tulburarea de identitate disociativă, reprezintă existența la un individ de două sau mai multe identități sau personalitati distincte, fiecare cu propriul său model de a interpreta și de a interacționa cu mediul înconjurător. Cel puțin două dintre aceste personalități se consideră că preiau de obicei controlul comportamentului persoanei și există de asemenea anumite pierderi de memorie care reprezintă mai mult decît uitarea obișnuită. Aceste simptome trebuie să apară fără legătură cu abuzul de substanțe sau cu alte tulburări medicale.

“Ce înseamnă râsul? Ce se află în străfundul rizibilului? Ce elemente comune am putea găsi între strîmbătura unui măscărici, un joc de cuvinte, o scenă de comedie fină?” (H. Bergson, “Le Rire”)
În jurul acestor întrebări s-au structurat teorii care pot fi grupate, simplificînd, în trei categorii:

• a rîde înseamnă a discredita; râsul este o formă a agresiunii umane, scopul – a denigra pe cineva. Ideea este asociată uzual lui Hobbes, dar o putem întîlni şi la Platon, Aristotel, Cicero. Concluziile sînt împărţite: râsul este bun, împiedicînd tendinţele violente, agresive, sau este răutăcios.
• râsul este rezultatul nepotrivirii, incompatibilităţii a două stări de lucruri. După Kant, “râsul se datorează trecerii bruşte de la o stare de încordare la ceva gratuit”.

Dopamina este un neurotransmitator care aparţine familiei catecolaminelor şi este implicat în mod determinant in controlul activităţii locomotoare, in reglarea stărilor emotive şi în procesele cognitive.
Descoperită în 1958, dopamina participă la numeroase funcţii, printre care controlul, declanşarea şi executarea mişcărilor voluntare şi ale ajustărilor posturale care le sunt asociate.

Comunicarea nonverbală poate fi un instrument eficient care, mînuit cu abilitate, vă poate fi de un real folos în influenţarea persoanelor din jurul dumneavoastră în sensul pe care-l doriţi: puteţi dobîndi cu uşurinţă respectul şi aprobarea lor, îi puteţi intimida şi ţine sub control.
Eficacitatea comunicării nonverbale rezidă în independenţa sa faţă de auditoriu. Acest lucru vă permite să transmiteţi mesaje importante chiar în timp ce partenerii vă vorbesc. În comunicarea de tip verbal sîntem nevoiţi să aşteptăm ca partenerul să termine ce are de spus pentru a putea vorbi la rîndul nostru, evitînd în acest fel discuţiile dezorganizate. Putem, în schimb, folosindu-ne de comunicarea nonverbală, să manifestăm o nemulţumire politicoasă prin clătinarea capului, fără a întrerupe vorbitorul, în timp ce un zîmbet sau un semn aprobator îl pot încuraja să continue.