De ce ne îndrăgostim?

Despre dragoste s-au scris de-a lungul vremii mii de pagini, mii de cîntece, subiectul a fost disecat pînă la saturaţie în cărţi, filme, poezii, piese de teatru. Adesea a fost considerată sentimentul cel mai înalt de care poate fi capabilă o fiinţă umană, ceva ce ne ridică deasupra condiţiei biologice şi ne apropie de îngeri, alteori a fost tratată ca o stare de nebunie temporară, o alterare gravă a capacităţii de judecată. Îndrăgostitul vede hipertrofiat calităţile persoanei iubite şi îi ignoră cu încăpăţînare defectele. Indiferent care este adevărata natură a dragostei, este cert că la un moment dat în viaţă fiecare a simţit dorinţa ireprimabilă de a se apropia de o anumită persoană şi de a nu o mai părăsi niciodată.
Dat fiind caracterul sublim şi misterios al sentimentului de iubire, poate părea bizar că psihologii au încercat să studieze în mod riguros fenomenul dragostei. Şi totuşi, în ciuda dificultăţilor metodologice, dragostea a fost studiată experimental şi s-au formulat teorii care să o explice.

Sentiment şi excitaţie

În primul rînd, apariţia dragostei pare să depindă de credinţele şi obiceiurile mediului social din care face parte individul. Cu alte cuvinte, o persoană dintr-o ţară ipotetică în care nu s-a auzit niciodată de dragoste nu se poate îndrăgosti, pentru motivul că nu ştie ce înseamnă să te îndrăgosteşti.
În al doilea rînd, cercetătoarele Elaine Hatfield şi Ellen Bercheid au arătat că fenomenul “îndrăgostirii” are două etape: mai întîi apare o stare de excitare fiziologica difuză, apoi la persoana care se îndrăgosteşte survine convingerea că această stare este provocată de persoana iubită. Cu toate că este greu de crezut că dragostea se datorează unei simple etichetări a stării de excitaţie, acest punct de vedere este susţinut de o serie de cercetări din psihologie.

Reacţiile fiziologice ale organismului nu sunt diferite în funcţie de emoţia care le provoacă: aceleaşi reacţii fiziologice apar şi cînd suntem furioşi, bucuroşi, înspăimîntaţi sau excitaţi sexual. Ceea ce diferă este interpretarea pe care o acordăm activării fiziologice: dacă resimţim excitare fiziologică după o insultă, vom eticheta aceasta ca furie. Dacă resimţim aceeaşi stare cînd interacţionăm cu o persoană atrăgătoare de sex opus, vom considera că excitaţia fiziologică este excitaţie sexuală sau dragoste. S-a constatat că atunci cînd anumite evenimente ne provoacă excitare fiziologică vom cauta în mediu cauza excitării.

Un experiment din 1966 al lui Stuart Valins confirmă această teorie. Subiecţii săi erau studenţi de sex masculin conectaţi la un aparat care le măsura bătăile inimii iar aceştia le puteau şi auzi. Fiecare subiect viziona 10 nuduri feminine luate din Playboy, cîte 15 secunde pentru fiecare, la intervale de un minut. Studenţii îşi auzeau batăile inimii cu un minut înainte de a privi prima fotografie şi continuau să le auda tot timpul prezentării. La sfîrşit trebuiau să aprecieze cît de atrăgător este fiecare nud.
Dar unii dintre subiecţi în loc să auda bătăile proprii inimi, auzeau bătăi care fuseseră înregistrate înainte! Ele se intensificau în timpul prezentarii anumitor fotografii. Aşa cum s-a presupus, subiecţii apreciau mai mult acele fotografii în timpul prezentării cărora îşi auziseră inima bătînd mai tare, chiar dacă nu era inima lor.
Deci Valins demostrează că oamenii ţin cont de reacţiile lor fiziologice cînd evaluează sentimentele fată de persoanele de sex opus.

Atribuiri greşite

De asemenea s-a mai pus în evidenţă un fenomen interesant: excitarea poate fi uşor atribuită de individ unei surse care nu a provocat-o. Fenomenul poartă numele de transfer al excitării. Excitarea cauzată de o situaţie este adăugată celei cauzate de o altă situaţie şi ceeea ce rezultă este atribuit de individ în întregime celei de-a doua situaţii.

Să ne imaginăm situaţia unui tînăr care de multă vreme îşi doreşte să călătoarească în Europa. Cînd în sfîrşit îşi realizează visul, el călătoreşte împreună cu un prieten şi cu soţia acestuia. Este foarte entuziasmat pentru că nu a vazut niciodată lucruri atît de interesante. La un moment dat îşi dă seama că este îndrăgostit de soţia amicului şi crede că se simte atît de bine pentru că ea este alaturi, nu pentru că a văzut atîtea lucruri noi care l-au entuziasmat şi i-au influenţat sentimentele faţă de soţia prietenului.
Dacă teoria transferului excitaţiei este corectă, înseamnă că excitaţia provocată de noutăţile văzute în călătorie a fost greşit atribuită prezenţei soţiei amicului, tînărul îndrăgostindu-se astfel de ea. Prin transferul excitării dragostea se amplifică, astfel explicîndu-se de ce experienţele dureroase legate de persoana iubită ne fac să o iubim şi mai mult.

Alte experimente au confirmat acest punct de vedere. Gregory White a cerut în 1981 unor subiecţi de sex masculin să alerge pe loc fie 2 minute, fie 15 secunde. Apoi le-au arătat fotografia unei femei şi le-a cerut să îi evalueze frumuseţea. Rezultatele au arătat că cei care alergaseră 2 minute au considerat femeia ca fiind mai frumoasă decît cei care alergaseră numai 15 secunde. Deci excitarea fiziologică produsă de efortul fizic intensifică reacţia emoţională a subiecţilor faţă de persoanele de sex opus.

Dar transferul excitării nu se produce întotdeauna. Dacă subiecţii sunt foarte siguri în legătură cu ceea ce le-a provocat excitarea, efectul nu mai este posibil. White a repetat experimentul anterior dar de data aceasta subiecţii erau chestionaţi în legătură cu atractivitatea femeii în două situatii: fie se găseau în sala de gimnastică, iar la vedere erau aşezate o coardă şi un aparat pentru măsurarea tensiunii, fie se găseau într-o cameră obişnuită, unde lipseau aceste obiecte. Subiecţii din primul grup nu mai gasesc femeia la fel de atrăgătoare ca înainte. Petru ei este clară sursa excitării. Pentru celălalt grup, cei care se află într-o cameră fară legătură cu efortul fizic, efectul continuă să se producă.

De ce rezistă pasiunea?

Dacă această teorie lămureşte modul în care apare dragostea, rămîne de explicat de ce dragostea poate să dăinuiască ani în şir sau toată viaţa. Cerectătoarea Sharon Brehm a formulat o ipoteză care se bazează pe incertitudine: dacă îndrăgostitul nu e sigur că va rămîne totdeauna împreună cu persoana iubită, excitarea este menţinută continuu. Astfel pasiunea nu se va stinge decît cu greu.