Cauzele anxietăţii

Anxietatea este o trăire afectivă neplăcută caracterizată printr-un sentiment acut de lipsă a controlului în legătură cu posibile ameninţări viitoare sau alte evenimente negative care se pot întîmpla. O persoană anxioasă se simte “neajutorată” din cauza convingerii pe care o are că nu poate controla şi prezice situaţiile cu care se confruntă sau nu poate să atingă un scop considerat a fi de mare însemnătate. Anxietatea este însoţită de o concentrare a atenţiei asupra propriei persoane şi a posibilităţilor de a face faţă situaţiei stresante, în care predomină subestimarea propriilor resurse şi capacităţi. Această stare afectivă negativă este însoţită de o activare fiziologică puternică manifestată prin accelerarea ritmului inimii şi a respiraţiei, încordare musculară, transpiraţii, ameţeli şi alte simptome.

Faptul că o emoţie extrem de neplăcută apare atît de frecvent şi la multe persoane pare un lucru paradoxal. Dar anxietatea, cu excepţia cazurilor în care devine cronică sau este produsă de situaţii care nu ar trebui să fie anxiogene, nu este un fenomen patologic. O fiinţă vie care resimte frică la confruntarea cu un pericol real are mai multe şanse să scape cu viaţă decît dacă nu ar resimţi această emoţie. De-a lungul a milioane de ani de evoluţie frica sau anxietatea i-au ajutat pe strămoşii noştri să se pună la adăpost de prădători şi de alte pericole. Starea de încordare, de hipervigilenţă care acompaniază anxietatea are rolul de a mobiliza resursele organismului pentru a face faţă (în special prin fugă) unui atacator sau unui alt tip de pericol. Anxietatea a avut de-a lungul evoluţiei speciiilor valoare adaptativă, îndepărtînd organismul de pericolele care îl ameninţă, de aceea comportamentele anxioase au fost reţinute şi transmise urmaşilor pe cale ereditară.

Numai că acele comportamente care le erau utile strămoşilor noştri acum 100 000 de ani se pot transforma astăzi în tulburări psihice. Anxietatea cronică, provocată de stimuli care nu ar trebui să aibă nicio semnificaţie anxiogenă este un fenomen patologic. Cu toate că anxietatea este o trăsatură general umană (caracterul ei universal fiind explicat prin valoarea adaptativă pe care a avut-o de-a lungul evoluţiei speciilor), nu toată lumea suferă de anxietate. Pentru ca cineva să dezvolte o tulburare anxioasă este nevoie să fie prezentă o vulnerabilitate la anxietate, adică o serie de factori care să faciliteze instalarea tulburării. Profesorul David H. Barlow de la Boston University consideră că principalii factori responsabili de apariţia tulburărilor anxioase sunt aceştia:

  • Contribuţia genetică

    Pe baza a ceea ce se ştie pînă acum despre anxietate se poate afirma că zestrea ereditară are o contribuţie la dezvoltarea tulburărilor anxioase. S-a constatat că trăsături precum nervozitatea, încordarea, emotivitatea se transmit de la părinţi la copii pe cale genetică. Prezenţa anumitor tipuri de temperament implică un risc mai mare de a dezvolta la un moment dat în viată o tulburare anxioasă. Este vorba despre temperamentele în care predomină emotivitatea, încordarea, închiderea în sine, nervozitatea. Însă metodologia studiilor care au stabilit această corelaţie nu a permis stabilirea unor relaţii cauzale certe. Asta înseamnă că nu se poate şti cu precizie dacă temperamentul este cel care a cauzat instalarea anxietăţii sau dacă nu cumva anxietatea a apărut prima şi a modelat într-un mod particular temperamentul.

  • Sentimentul lipsei controlului

    S-a constatat că persoanele care suferă de anxietate manifestă un sentiment pronunţat al lipsei de control asupra sarcinilor sau evenimentelor cu care se confruntă. Pentru aceste persoane eşecurile sau propriile deficienţe percepute reprezintă indicii sigure a unei imposibilităţi persistente de a face faţă evenimentelor negative. Se pare că aceste convingeri contribuie la dezvoltarea anxietăţii.

    O serie de cercetări pe maimuţe au indicat că prezenţa unor evenimente stresante impredictibile şi imposibil de controlat în primele luni de viaţă ale animalului produce creşteri pe termen lung ale nivelului anxietăţii.

    Un studiu realizat de Mineka, Gunar şi Champoux în 1986 confirmă această ipoteză. Ei au împărţit nişte maimuţe rhessus nou-născute în 3 grupuri (master, fără control şi crescute normal). Maimutele master puteau să controleze cantitatea de mîncare, băutură sau jucării pe care le primeau. Cele din categoria “fără-control” primeau mîncare, băutură sau jucării numai cînd un individ din categoria “master” accesa aceste stimulente. Cele din categoria “crescuţi normal” au fost crescute după procedurile standard de laborator.
    La vîrsta de 7 luni au început testele. Rezultatele au arătat că maimuţele “master” se angajau mai frecvent în comportamente de explorare a mediului şi manifestau mai putină dependenţă emoţională decît cele din grupul “fără control”. În momentul în care au fost supuse unei situaţii stresante, maimuţele “master” s-au descurcat şi s-au adaptat mai bine decît cele “fără control”. Trebuie notat că în situaţia stresantă indivizii master au avut tendinţa de a recurge la agresivitate, spre deosebire de cei “fără-control” care au manifestat anxietate.

    Studiile pe indivizi umani au arătat că persoanele care au convingerea că pot exercita control asupra evenimentelor care le compun viaţa prezintă un risc mai mic de a dezvolta anxietate. Aceste persoane atribuie succesul sau eşecul într-o sarcină mai degrabă trăsăturilor personale decît factorilor de mediu. Invers, cei care consideră că factorii de mediu au o importanţă mai mare pentru cursul vieţii lor decît propriile trăsături şi aptitudini prezintă un risc mai mare de a dezvolta anxietate sau depresie.

  • Stilul parental

    Cercetările indică de asemenea că stilul parental, sau modul în care părinţii interacţionează cu copilul, are influenţă asupra percepţiei copilului despre propria capacitate de control şi implicit asupra riscului ulterior de a dezvolta anxietate.

    Părinţii care manifestă lipsă de reacţie faţă de nevoile copilului, răceală emotională şi reacţii impredicitibile pot determina apariţia la copil a sentimentului că nu are capacitatea de a exercita control asupra mediului în care trăieşte.
    Părinţii care îi descurajează pe copii să exploreze mediul, cei care le blochează iniţiativele de autonomie şi cei care exercită un control excesiv asupra comportamentelor şi atitudinilor copilului determină de asemenea apariţia la copil a sentimentului că nu este capabil să controleze mediul.
    După cum am arătat mai sus, sentimentul lipsei de control asupra mediului este un factor care contribuie la instalarea anxietăţii.

Prezenţa la o persoană a oricăruia dintre aceşti factori de vulnerabilitate creşte riscul de a dezvolta tulburări anxioase. Cînd sunt prezenţi toţi trei factorii aceştia interferează, potenţîndu-se reciproc şi producînd un risc maxim de apariţie a anxietăţii.

Bibiliografie:

Barlow, D. H. (2002). Anxiety and its disorders: The nature and treatment of anxiety and panic (2nd ed.). New York: Guilford Press.