Psihoterapia: principalele abordări

Modul în care un specialist abordează psihoterapia sau, cum se mai spune, „orientarea psihoterapeutică” poate să varieze foarte mult, ţinînd în ultimă instanţă de persoana specialistului. Cei mai mulţi terapeuţi studiază în cadrul cursurilor de formare mai multe orientări şi se specializează mai tîrziu, în cursul activităţii profesionale. Cursurile de formare interacţionează cu personalitatea psihoterapeutului şi cu background-ul său cultural şi profesional pentru a determina în cele din urmă stilul unic de terapie pe care îl dezvoltă. Totuşi, există un număr de orientări terapeutice recunoscute ca atare pe care le vom trece în revistă în rîndurile care urmează.

Psihoterapiile psihodinamice

Teoria psihanalitică şi psihoterapia bazată pe această teorie a personalităţii a fost întemeiată de către Siogmund Freud. Din structura teoretică originală elaborată de Freud au evoluat mai multe teorii separate dar înrudite conceptual, care sunt cunoscute astăzi sub denumirea de teorii psihodinamice.
Termeni ai limbajului de specialitate psihologic precum nevroză, conflict, ataşament, relaţii obiectuale, inconştient, mecanisme de apărare, sine, eu, supraeu şi multe altele îşi au originea în această abordare. Principalele tipuri de terapie psihodinamică sunt: psihanaliza (pusă la punct de Sigmund Freud), psihoterapia adleriană (Alfred Adler) psihoterapia analitică (Carl Jung), psihoterapia relaţiilor obiectuale (Mahler, Winnicott, Fairbairn, Klein, Gutrip, Kernberg), psihologia self-ului (sau a Sinelui), fondată de Heinz Kohut.

Teoria originală a lui Freud se bazează pe ipoteza conform căreia existenţa umană şi implicit psihopatologia sunt determinate de conflicte între instanţele psihice. Găsiţi aici cîte ceva despre instanţele psihicului identificate de Freud. Aceste conflicte îşi au originea în deosebirile care există în funcţionarea structurilor biologice ale psihicului şi funcţionarea structurilor de origine socială. Anumite aspecte ale acestor conflicte sunt inconştiente şi influenţează comportamentul fără ca persoana să fie conştientă de acest lucru. Principiul de funcţionare al psihoterapiilor psihodonamice este aducerea în conştiinţă a conflictelor ascunse, inconştiente care sunt responsabile pentru tulburările psihice. Adepţii acestor orientări consideră că obţinînd prin terapie o mai bună înţelegere a propriilor nevoi şi trăiri, pacientul va căpăta control asupra acestor conflicte.

În psihoterapia adleriană clienţii sunt încurajaţi să îşi depăşească sentimentele de nesiguranţă personală şi să înveţe să se simtă acceptaţi social. Cu ajutorul metodei dialogului socratic sunt învăţaţi să îşi corecteze credinţele, atitudinile comportamentele şi sentimentele disfuncţionale despre ei şi despre lume. Încurajarea constantă din partea terapeutului îi stimulează să încerce lucruri care păreau imposibile înainte de terapie. Scopul terapiei este să înlocuiască acele comportamente care determină boala psihică prin contribuţii sociale curajoase.

Carl Gustav Jung a fost initial un discipol al lui Freud care apoi şi-a creat propria teorie psihologică şi metodă terapeutică numită Psihologie analitică. Cu toate că teoria lui Jung se bazează la fel ca cea a lui Freud pe reconcilierea dintre conştiinţă şi inconştient, Jung a modificat structura teoretică initială ţinînd cont de cultură, mitologie şi spiritualitate. Pentru Jung cel mai important obiectiv pe care trebuie să îl atingă o persoană de-a lungul vieţii este împlinirea personală prin procesul de individuaţie şi prin atingerea armoniei între conştient şi inconştient.

Psihoterapiile umanist-existenţiale

Psihoterapia umanistă este o abordare terapeutică ce încearcă să armonizeze componentele majore ale fiinţei umane: intelect, corp, suflet. Reprezintă un spectru larg de metode terapeutice şi fiecare dintre ele se bazează pe capacităţile de autovindecare ale clientului. În psihoterapia umanistă clientul este considerat a fi egalul terapeutului, iar datoria acestuia din urmă este în primul rînd „să îl accepte pe client necondiţionat”, adică să nu îl judece.
Abraham Maslow este probabil unul dintre cei mai cunoscuţi teoreticieni ai psihologiei umaniste şi Carl Rogers (fondatorul terapiei centrate pe client) este cel mai cunoscut psihoterapeut al acestei şcoli.

Psihoterapia existenţială este foarte apropiată de psihoterapia umanistă. Ea îşi propune să ajute clientul să gasească modalităţi constructive pentru gestionarea provocărilor vieţii de zi cu zi. Se concentrează pe experienţa concretă, individuală a clientului cu anxietatea şi stresul, propunînd o explorare a credinţelor şi a sistemului său de valori cu scopul de a le clarifica şi înţelege în relaţie cu contextul specific fizic, psihologic şi socio-cultural al clientului. Experienţele şi influenţele trecute, prezente şi viitoare au importanţă egală în terapie. Explorarea credinţelor clientului cu privire la propria viaţă şi evidenţierea posibilităţilor şi a limitărilor existenţei reprezintă un aspect important al acestei abordări terapeutice integrative şi dinamice. Patru aspecte principale ale „luptei existenţiale” sunt abordate cu precădere în terapie: moartea, libertate versus responsabilitate, izolarea, şi absurdul existenţial.

Psihoterapia cognitiv-comportamentală

Psihoterapia cognitiv-comportamentală este o abordare practică bazată pe definirea precisă a unor scopuri terapeutice şi utilizarea unor metode active pentru a le atinge. Psihoterapeutul cognitiv-comportamental evaluează patternurile de gîndire şi comportament ale clientului şi modul în care aceste patternuri sunt reîntărite şi menţinute în timp de către persoană sau de mediul în care aceasta trăieşte. Apoi este realizată o analiză funcţională a modului în care clientul gîndeşte şi se comportă, pentru aceasta fiind folosite proceduri standardizate şi precise cu ajutorul cărora clientul consemnează ideile şi comportamentele disfuncţionale. După ce clientul şi terapeutul ajung să înţeleagă modul în care apar simptomele şi comportamentele problematice se concepe un program terapeutic prin care aceste comportramente să fie modificate. În această abordare terapeutică este foarte important ca clientul să înveţe să recunoască şi să înregistreze modalităţile iraţionale de gîndire (gînduri automate, idei catastrofice).

Dintre tehnicile utilizate în această abordare menţionăm: antrenamentul autogen, relaxarea musculară progresivă, desensibilizarea sistematică şi antrenamentul asertiv.

Psihoterapia transpersonală

Psihoterapia transpersonală este o abordare care pune accent mai ales pe dimensiunea spirituală a persoanei. Consideră că psihicul uman posedă un nucleu central numit Self sau Suflet ca centru al identităţii şi de asemenea un eu personal. Psihoterapeuţii care aderă la această abordare folosesc diverse metode pentru a descoperi conţinuturi psihice îngropate în memorie bazîndu-se pe potenţialul clientului şi pe experienţa acestuia. Această perspectivă terapeutică afirmă că în psihicul uman există atît o mişcare a eului personal către Self cît şi o mişcare a Selfului către eul personal pentru a îşi manifesta prin acesta din urmă natura.