Coeficientul de inteligenţă: ce trebuie să ştiţi

Coeficientul de inteligenţă (IQ – de la intelligence quotient) este un număr determinat pe baza scorului obţinut la un test care măsoară abilităţi mintale. Aceste teste sunt concepute astfel încît scorurile lor să pună în evidenţă diferenţe între persoane în ceea ce priveşte capacitatea de gîndire şi raţionament abstract, capacitatea de a învăţa lucruri noi şi abilitatea de a rezolva probleme.
Datorită modului în care sunt construite testele de inteligenţă, valoarea medie a coeficientului de inteligenţă este întotdeauna 100, indiferent de testul utilizat. Asta înseamnă că într-o populaţie, cei mai mulţi indivizi vor avea un IQ de 100 sau valori apropiate, în plus sau în minus. 95% din populaţie are coeficientul de inteligenţă cuprins între valorile 70 şi 130.
Se consideră că persoanele cu IQ mai mic de 70 prezintă deficit intelectual, iar cei cu IQ mai mare de 130 au o inteligenţă superioară.

Cum se măsoară IQ-ul

Astăzi există mai multe teste care măsoară inteligenţa între care amintim: Weschler Adult Intelligence Scale (WAIS), Wechsler Intelligence Scale for Children (WISC), Testul Woodcock-Johnson pentru abilităţi cognitive, Bateria de evaluare Kaufman pentru copii, Matricile progresive Raven.

Conceperea primului test de inteligenţă le este atribuită psihologilor francezi Alfred Binet şi Théodore Simon, în 1905. Aceştia au creat un sistem de evaluare al abilităţilor cognitive ale copiilor destinat să stabilească dacă aceştia ar trebui să fie înscrişi în învăţămîntul de mase sau ar trebui îndrumaţi către şcolile speciale pentru deficienţi mintali.

Testul iniţial Binet-Simon evalua inteligenţa copiilor cerîndu-le să rezolve un anumit set de sarcini alese în aşa fel încît un copil obişnuit dintr-un anumit grup de vîrstă să poată rezolva aproxmativ 50% dintre ele. Astfel, pe baza numărului de sarcini pe care un copil le rezolva i se stabilea vîrsta mintală. De exemplu, dacă un copil de 6 ani era capabil să rezolve 50% dintre probele destinate vîrstei de 6 ani, i se stabilea o vîrstă mintală de 6 ani. Dacă putea rezolva mai multe i se stabilea o vîrstă mintală superioră, să zicem de 7 sau 8 ani, ceea ce însemna că are o inteligenţă superioară faţă de medie. Dacă rezolva mai puţin de 50% din probe, avea o vîrstă mintală mai mică de 6 ani, ceea ce însemna că are o întîrziere în dezvoltarea intelectuală.

Psihologul american Lewis Terman a revizuit scala Binet-Simon şi a inventat celebrul coeficient de inteligenţă, care la început era exprimat ca un raport:

Vîrsta mintală / Vîrstă cronologică x 100

Conform acestei formule, dacă un copil are o vîrstă mintală mai mare decît vîrsta cronologică (poate rezolva mai multe sarcini decît rezolvă în mod tipic cei de vîrsta lui), va avea un IQ mai mare de 100.

Este evident că în cazul adulţilor coeficientul de inteligenţă nu se poate măsura după această formulă. Testele moderne de inteligentă nu mai exprimă IQ-ul în funcţie de vîrsta mintală, ci atribuie perfromanţelor medii la un test valoarea de 100, restul performanţelor – mai bune sau mai slabe – fiind exprimate în funcţie de medie.

Relevanţa IQ-ului

Încă de la apariţia primelor teste de inteligenţă au existat discuţii în legatură cu relevanţa coeficientului de inteligenţă pentru diversele arii ale activităţii umane.

Există o serie de studii care au stabilit utilitatea IQ-ului pentru predicţia performanţelor la învăţătură şi în activitatea profesională. Altfel spus, cei cu IQ mari mare au mai multe şanse să obţină succes academic şi performanţe superioare la locul de muncă. Au fost identificate şi corelaţii între IQ şi veniturile persoanei, altruism, simţul umorului, răspunsul la psihoterapie, abilităţile sociale. Toate acestea sunt aasociate cu un IQ mare. Impulsivitatea, delincvenţa, fumatul, prejudecăţile rasiale şi obezitatea se asociază cu valori scăzute ale IQ-ului.

Există însă şi critici ale utilizării coeficientului de inteligenţă. Mai întîi, comportamentul inteligent se poate manifesta în multe domenii de activitate, într-o mare diversitate de forme. Apoi, nu există la momentul actual o teorie unică a inteligenţei. Unii psihologi consideră că inteligenţa este o însuşire generală a activităţii psihice, alţii afirmă că inteligenţa este rezultatul unei sume de abilităţi mintale: înţelegere verbală, rationament, fluenţă verbală, abilitate numerică, memorie asociativă, percepţie spaţială,etc.

Pe de altă parte se ştie că testele de inteligenţă sunt limitate de modul de construcţie (măsoară doar anumite aspecte al inteligenţei) şi de erorile inevitabile care apar în procesul de măsurare a capacităţilor psihice.

Poate fi îmbunătăţit IQ-ul?

La momentul actual nu există date certe care să indice că IQ-ul poate fi îmbunătăţit. În USA au fost implementate programe educationale precum Head Start Program sau Abecedarian Project care au produs îmbunătăţiri ale IQ-ului pe termen scurt, fără a a se dovedi eficiente pe termen lung.

Un studiu a indicat că vegetarienii cărora li s-au administrat 5 grame de creatină pe zi au manifestat îmbunătăţiri la scorurile testului Matricele progresive Raven în comparaţie cu cei cărora li s-a administrat placebo. Alt studiu nu a indetificat însă nicio relaţie între creatină şi IQ.

S-a constatat că acei copii care primesc educatie muzicală obţin scoruri mai bune la testele de inteligenţă. Nu este însă clar dacă educaţia muzicală contribuie la creşterea inteligenţei. Este posibil ca inteligenţa să fie cauza pentru care aceşti copii primesc educaţie muzicală.

Unele studii au indicat o posibilă îmbunătăţire a coeficientului de inteligentă prin antrenarea memoriei de scurtă durată, dar relaţia nu este certă.

IQ-ul şi vîrsta

Coeficientul de inteligenţă se poate modifica de-a lungul dezvoltării intelectuale a copilului, dar modificările nu sunt foarte semnificative. Se consideră că IQ-ul ajunge la vîrful dezvoltării sale pe la vîrsta de 26 de ani, după care urmează o scădere lentă datorată deteriorării graduale a a atenţiei, memoriei, a capacitătii de concentrare şi a altor functii psihice.

S-a constatat că numai inteligenţa fluidă tinde să scadă odată cu vîrsta. Inteligenţa fluidă este capacitatea de a raţiona şi de a rezolva probleme în situaţii noi, în mod independent de cunoştinţele acumulate.
Inteligenţa cristalizată – adică abilitatea de a folosi deprinderile dobîndite, cunoştinţele şi experienţa – nu se degradează cu înaintarea în vîrstă.

Postat în: Interesante