Cum apare comportamentul agresiv

Agresiunea se definește ca fiind un comportament adoptat cu intenţia de a-i face rău celuilalt, fizic sau psihologic.
Intenţia de a face rău distinge agresiunea propriu-zisă de o violare a normelor sau de un accident. In această definiţie, comun admisă, termenii “intenţie” şi “rău” sunt relativ subiectivi. Această subiectivitate acţionează în aşa fel, încât victima, agresorul şi obser-vatorul nu se vor înţelege în mod necesar asupra faptului că un act anume constituie o agresiune.

În general, se diferenţiază două tipuri de agresiune. Agresiunea instrumentală nu are ca prim scop să facă rău, ci să-şi menţină sau să-şi prezerve, de exemplu, statutul ori puterea. Agresiunea impulsivă, numită şi ostilă sau emoţională, are ca scop esenţial să-i dăuneze celuilalt. Prin urmare, despre aceasta din urmă va fi vorba aici.

Se vorbeşte uneori în mod nediferenţiat despre agresiune, violenţă, furie, ostilitate şi agresivitate. Cercetătorii preferă să distingă aceşti termeni pentru a obţine mai multă precizie. Violenţa se limitează la agresiunea fizică. Furia implica mai ales o tonalitate emoţională, care poate să ducă la un comportament agresiv. Ostilitatea corespunde mai degrabă componentei ce ţine de atitudinea agresiunii (cutare individ nu este acceptabil, nu-mi place şi sunt gata să-l distrug). În ceea ce o priveşte, agresivitatea desemnează personalitatea unui individ care are obiceiul de a se comporta în mod agresiv.

Teoria frustrării-agresiune

Teoria cea mai răspândită pentru a explica agresiunea este teoria frustrării-agresiune (Doillard şi alţii, 1939). Potrivit acestei formulări, ar exista o legătură cauzală universală între frustrare şi agresiune. Orice frustrare, chiar in-vizibilă, ar declanşa o agresiune, iar orice agresiune, chiar invizibilă, ar fi precedată de o frustrare.

Deşi această teorie s-a dovedit a fi foarte euristică, ea a provocat numeroase critici, la nivel teoretic, conceptual şi empiric. În primul rând, prima sa formulare previne orice tentativă de respingere. În al doilea rând, dacă rămânem la definiţia clasică a unei frustrări (un obstacol In urmărirea unui scop), este clar că nu orice frustrare duce la o agresiune fiindcă și alte situaţii decât frustrările declanşează agresiunea. Mai apoi, expresia de „stimulare dezagreabilă” a înlocuit-o pe aceea de frustrare; ea cuprinde o anumită categorie de frustrări, dar nu se limitează la acestea (ea include, de pil-dă, injuriile şi variaţiile meteorologice). Alte critici au vizat caracterul înnăscut al reacţiei agresive, subînţeles de teorie, ca şi necesitatea sau suficienţa legăturii între frustrare (stimulare dezagreabilă) şi agresiune.

O reformulare celebră a acestei teorii este aceea a (de)privării relative. Nu valoarea absolută, ci aceea relativă a privării ar fi importantă. Până în prezent, au fost diferenţiate două versiuni ale acestei teorii. Potrivit teoriei privării relative egoiste, un individ ar reacţiona agresiv atunci când se consideră în mod personal lezat în raport cu alţi indivizi (de exemplu, cineva care nu obţine o promovare aşteptată, în timp ce alţii o obţin). Privarea relativă fraternă ar interveni atunci când persoana nu reacţionează la nivel individual, ci in calitate de membru al unui grup lezat în raport cu un alt grup (de pildă, jandarmii beneficiază de ore suplimentare, spre deosebire de ceilalţi militari).

Cea mai cunoscută reformulare a „frustrării-agresiune” se datorează lui L. Berkowitz (1993). Potrivit acestui autor, stimulările dezagreabile provoacă două tendinţe spre acţiune, fuga sau atacul, iar individul va alege in funcţie de circumstanţe şi de experienţele sale anterioare. Tendinţa spre atac va determina o activare fiziologică, anumite comportamente motorii de pregătire, amintirea unor episoade agresive, o emoţie de mânie difuză. Ea se va transforma în agresiune impulsivă dacă inhibiţiile in privinţa acesteia nu sunt prea mari şi asta cu atât mai uşor cu cât mediul cuprinde indici asociaţi agresiunii. Dacă valoarea predictivă a acestei formulări nu este enormă, ea explică remarcabil de bine două fenomene foarte interesante.

Efectul armelor

Simpla vedere a unor arme in momentul unei stimulări dezagreabile poate facilita trecerea la actul agresiv. Şi nu pentru că arma ar deveni cu mai multă uşurinţă unealtă a agresiunii; ar fi trivial şi chiar in contradicţie cu ipoteza disuasiunii. De fapt, vederea unei arme ar facilita orice agresiune, cu condiţia ca această armă să fie asociată ideii de violenţă. Factorii cognitivi sunt importanţi în această concepţie. Reacţia depinde de semnificaţia armei Dacă arma este “anxiogenă” ea va creşte inhibiţiile în privinţa reacţiei agresive. Arma nu este decât un exemplu de indici asociaţi ideii de agresiune. Filmele agresive pot avea şi au acelaşi efect.

Ţapul ispăşitor

Dacă inhibiţiile sunt mari în ceea ce priveşte sursa stimulării dezagreabile, agresiunea se poate deplasa asupra unui ţap ispăşitor, asupra unei persoane inocente, a cărei singura vină este aceea de a fi disponibilă in mediul înconjurător şi de a nu suscita inhibiţii particulare. Teoria ţapului ispăşitor este larg răspândită in domeniul intergrup. Frustraţi în aspiraţiile lor, membrii unei comunităţi ar reacţiona prin agresiune faţă de membrii unei alte comunităţi, mai puţin puternice, care ar fi consideraţi ca responsabili.

Caracter înnăscut, factori genetici și de personalitate

Indubitabil, mediul înconjurător este factorul cel mai important în manifestările de agresiune. Fapt care nu ne scuteşte să luăm în calcul şi alte influenţe.

Nu exista un consens în privinţa caracterului Înnăscut ai agresivităţii, dar toată lumea este de acord să respinga un instinct care „ar împinge” agresiunea in afara individului. Sigur este că există factori genetici care contribuie la suscitarea unor treceri la act mai frecvente și/sau cu mai multă uşurinţă. Cu siguranţă, hormonii sexuali masculini şi, fără Îndoială, cromozomul XYY constituie asemenea factori De exemplu, în ceea ce priveşte cromozomul XYY, purtătorii săi sunt suprareprezentaţi În închisori.

Pe de altă parte, se pare că aceşti bărbaţi sunt mai solizi şi poate, mai puţin inteligenţi decât media. Prin urmare, este posibil ca ei să fie mai mult implicaţi in anumite interacţiuni agresive din cauza aparenţei lor fizice şi să fie mai puţin inhibaţi în reacţiile lor din cauza inteligenţei de care dispun.

Spre deosebire de alte trăsături de personalitate, agresivitatea este relativ stabilă. Dintre copiii certăreţi la şcoală, mulţi vor rămâne astfel la vârsta adultă. În ceea ce priveşte agresiunea instrumentală, ea a putut fi un întăritor pentru mulţi indivizi. Cât despre stabilitatea agresiunii impulsive, ea se poate datora unor particularităţi ale stilului cognitiv sau ale procesului emoţional.