Ce este empatia?

Omul are capacitatea de a se transpune în psihologia altuia, de a „intra în pielea” celuilalt, de a pătrunde cognitiv şi afectiv în cadrul de referinţă al partenerului, identificîndu-se parţial cu acesta, „ca si cum” ar fi cealaltă persoană, dar fără a pierde condiţia de „ca si cum”, într-un cuvînt, individul uman are capacitatea de a fi empatic. In producerea fenomenului empatic nu avem de-a face cu o pierdere a identităţii propriului eu, printr-o identificare totală, ci parţială, prin care cineva devine „temporar” cealaltă persoană, gîndeşte sau simte ca ea, reuşind ca pe această cale s-o înţeleagă mai bine, să-i anticipeze comportamentul şi, de ce nu, să-şi fixeze o strategie corespunzătoare de acţiune faţă de acea persoană.

Pînă la urmă, realizată cu sau fără intenţia individului, empatia devine baza strategiei necesare unei bune comunicări interpersonale, o comunicare implicită de care adesea depind multiplele relaţii între oameni.

In esenţă, empatia ne apare ca o nevoie, ca o necesitate subiectivă de intercunoaştere, care, fără a fi riguroasă, precum cunoaşterea ştiinţifică, ci mai ales intuitivă, se bazează pe o experienţă individuală validată social, permite apropieri sau depărtări, simpatii sau antipatii, ca reflex al unei posibile penetraţii psihice in psihologia celuilalt.

Empatia şi performanţa profesională

Şi dacă nevoia de a fi empatic se constituie ca un model explicativ relativ uşor de înţeles, ni se pare, în aceeaşi măsură, necesar să atragem atenţia asupra nevoii implicit manifestată de unele persoane de a fi tratate în mod empatic.

Nu arareori ne confruntăm cu situaţii în care simţim nevoie ca interlocutorul nostru să se pună în situaţia în care ne aflăm, să retrăiască stările pe care le încercăm pentru a realiza cu noi o anume comuniune, de ce/e mal multe ori, afectivă, iată de ce credem că nu putem ocoli din discuţia despre nevoia de empatie problema nevoit partenerului de a fi tratat în mod empatic, ceea ce întregeşte din punct de vedere psihologic înţelegerea fenomenului adus în discuţie.

Există şi unele profesii pentru care atingerea unor performanţe deosebite, de nivel supramediu. reclamă o nevoie constantă şi profundă (de largă acoperire şi intensitate a empatiei.
Cercetările româneşti asupra fenomenului prezentat au demonstrat ponderea aptitudinală a empatiei în exercitarea cu succes a unor activităţi cum ar fi creaţia actoricească, creaţia artistică şi cea literară, activitatea de negociere diplomatică sau economică, activitatea didactică sau cea medicală.

În astfel de situaţii empatia nu mai acceptă valenţe obişnuite, aşa cum se manifestă ele la oricare persoană ca o însuşire bazată de personalitate, ci capătă noi valenţe aptitudinale. Empatia devine determinantă, iar nivelul acesteia se consumă la parametri ridicaţi, devenind aptitudine, adică o însuşire fără de care nu se poate exercita cu succes o anume profesie.

Pentru actorul dramatic capacitatea de transpunere psihologică în rol constituie însăşi esenţa psihologici a talentului său; pentru negociator posibilitatea penetrării în psihologia partenerului devine o condiţie a reuşitei în afacere, pentru cadrul didactic aşa-zisa „coborîre” la nivelul psihic al copilului devine premisă necesară a performanţei în procesul de instruire si educaţie, pentru medic sau psihoterapeut empatia, dublată şi de o posibilă reacţie de detaşare, asigură cadrul necesar pentru dobîndirea încrederii şi atragerea pacientului în urmarea sfaturilor şi a tratamentelor prescrise.

In sfîrşit, pentru scriitor – şi nu puţine sînt exemplele care atestă acest fapt – implicarea empatică în psihologia eroului devine o cale specifică a însuşi mecanismului creator, ceea ce-i permite redarea cu talent a complexităţii psihologiei eroului şi cu deosebire a trăirilor sale afective.

Chiar şi procesul de receptare artistică al spectatorului de teatru sau al cititorului de literatură presupune implicarea în psihologia eroului. Se vorbeşte adesea de identificarea cu eroul din roman în intenţia de a-i retrăi gîndurile sau stările afective pentru a-l înţelege mai bine sau a şi-l apropia mai mult. Această necesitate de transpunere în situaţia eroilor se coroborează cu trebuinţe de ordin estetic şi se constituie ca o cale de satisfacere culturală şi personală a unei nevoi de proiecţie în lumea unor modele cît mai interesante.

Dezvoltarea capacităţii empatice

Şi daca nevoia de comunicare implicită prin empatie cuprinde o gamă atît de largă de manifestare, de la comportamentul comun al oricărei persoane pînă la comportamentul specializat în anumite profesii, atunci se pune cu acuitate problema formării şi dezvoltării acestei capacităţi atît de necesare omului în relaţiile sale interpersonale.

Fără îndoială că cea mai frecventă cale de amplificare a unei astfel de capacităţi o constituie însăşi practica socială. Ca orice fenomen psihic constituit normal, şi fenomenul empatic poate fi exercitat natural, ca o consecinţă a integrării personalităţii omului în contextul vieţii sale de relaţie. Se pune însă problema ameliorării condiţiilor de exercitare a empatiei şi mai presant a perfecţionării compor-tamentului în cazul profesiilor care reclamă această capacitate nu ca o simplă nevoie umană, ci ca pe o condiţie a reuşitei profesionale.

Există în prezent numeroase preocupări ştiinţifice care au condus la elaborarea unor programe de antrenament dirijat al acestei capacităţi, programe care îi vizează pe pslhoterapeuţi, pe medici, cadrele didactice, psihologi, părinţi care doresc să-şi limiteze unele dezacorduri în înţelegerea propriilor copil etc.

Toate aceste programe, unele aplicate cu succes în multe ţări, în multe cabinete psihologice, conduc deja la rezultate mulţumitoare, iar intenţia de perfecţionare a unor astfel de programe constituie o preocupare majoră, în dorinţa de a veni în în-tîmpinarea unei nevoi fireşti, specific umane – nevoia de empatie.