Comunicarea: modele și teorii

Comunicarea poate fi definită ca un proces şi ansamblu de comportamente care servesc la producerea, transmiterea şi receptarea de informaţii prin intermediul unor sisteme simbolice împărtăşite şi definite social.

Pentru unii, comunicarea implică recunoaşterea reci procă a intenţiilor: în acest caz, se face diferenţa între semnificaţia mesajului şi intenţia de comunicare. De asemenea, nu există comunicare decât atunci când comportamentele implicate se înscriu într-o organizare sociali In afară de psihologie, numeroase discipline concură la studiul comunicării: etologia, neuropsihologia, ştiinţele limbajului, inteligenţa artificială etc.

Modele ale comunicării

Teoria informaţiei, elaborată în 1949 de C. E. Shannon şi W. Weaver pentru a veni în întâmpinarea câtorva probleme puse de telecomunicaţii, s-a bucurat în psihologie de o bună primire în studiile privind comunicarea verbală şi percepţia. Această teorie prezintă o schemă minimală a comunicării: sursa emite mesaje care sunt codate de către transmiţător în semnale susceptibile de a fi vehiculate de canal, ele însele fiind decodate de către receptor sub o formă asimilabilă de destinatar. Perturbările intervin la nivelul canalului, „zgomotul” alterând transmiterea mesajului. O atare schemă a fost modificată în aşa fel încât să reprezinte într-o singură „unitate de comunicare” operaţiile de codare şi decodare, care se desfăşoară chiar în organism atunci când un subiect vorbeşte sau asculţi. Semnalele sunt convertite in procese cognitive sau invers.

În această schemă, sursa ii transmite destinatarului o informaţie care este cu atât mai importantă cu cât evenimentul vizat este mai improbabil. În comunicarea verbală, evenimentele (de exemplu, emiterea cuvintelor succesive ale unei fraze) se află într-o relaţie de dependenţă secvenţială care condiţionează incertitudinea. Atunci când evenimentele sunt echiprobabile, cantitatea H = log 2n măsoară incertitudinea receptorului înaintea receptării mesajului, ceea ce se numeşte „entropia” sistemului.

Raportul dintre entropia reală a unui sistem şi entropia sa maximă, presupunând toate eventualităţile echiprobabile, slujeşte la definirea „redundanţei”. În limbaj, redundanţa rezultă şi din faptul că o unitate dată (silabă, cuvânt) este mai mult sau mai puţin probabilă după o alta. Ea permite totodată reducerea numărului de erori în perceperea unui mesaj şi contracararea eventualelor degradări între emisie şi recepţie. Cercetările privind lectura au arătat că subiecţii folosesc redundanţa limbii sărind litere, determinate de acelea care le preced sau le urmează. În pofida valorii sale euristice, un asemenea model static şi liniar nu poate să ia în calcul caracterul interactiv al comunicării şi dimensiunea sa socială.

Sub influenţa modelelor cibernetice, studiul comunicării a integrat noi concepte, mai ales pe acela de feed-back, şi a propus analize în termeni de retroacţiune, înlocuind modelele liniare cu modele circulare. Asemenea modele pun accentul pe procesele de interacţiune inerente oricărui act de comunicare.

Modalități nonverbale de comunicare

În specia umană, s-a instaurat o formă de comunicare ce pare să le eclipseze pe toate celelalte: limbajul verbal. Totuşi, există un registru nonverbal, format din comportamente variate de multe ori prezente simultan şi ale căror relaţii funcţionale cu comportamentul verbal nu au fost încă elucidate. Expresiile faciale, gesturile şi mişcările mâinilor constituie semnale la fel de convenţionale ca şi cuvintele limbii, dar se diferenţiază de acestea prin caracterul lor analogic: unor semnificaţi asemănători le corespund semnificanţi asemănători; „arbitrarul” semnului nu există.

Privirea pare să îndeplinească numeroase funcţii diferenţiate în reglarea comunicării: informaţii referitoare la relaţia interpersonal la statute; gestiunea moda-litătilor de expresie. Sprijinindu-se pe analiza activităţilor conjugate nonverbale ale bebeluşului şi ale mamei, unii autori au avansat ipoteza conform căreia aceste conduite ar constitui condiţiile preliminare ale viitoarei achiziţii a limbajului. Problema filiaţiei comportamentelor care îl pregătesc pe micuţ pentru limbaj rămâne extrem de controversată atât pe plan ontogenetic, cât şi pe plan filogenetic.

Acțiuni și comportamente implicate în comunicare

Introducerea importantei noţiuni de act de vorbire i se datorează lui J. L. Austin, care conferă ideii de intenţie comunicativă un statut In teoria lingvistică. A produce un enunţ nu înseamnă numai a transmite o informaţie, ci şi a efectua o acţiune cu ajutorul limbajului. Analiza verbelor performative (de exemplu, „promit să-ţi scriu mâine”) arată clar că actul, aici promisiunea, este înfăptuit prin enunţul însuşi. Dezvoltând noţiunea de valoare perlocutorie a unui enunţ, Austin arată că producerea unui enunţ are efecte, intenţionale sau nu, asupra ascultătorului. Dar el propune mai ales analizarea valorii sau forţei ilocutorii ataşate unui enunţ, dezvăluind astfel modul în care chiar regulile limbii definesc un anumit tip de act (ordin, cerere etc. ) şi îi conferă enunţului funcţia sa în comunicare.

Grice susţine ideea potrivit căreia comunicarea verbală se bazează pe un principiu general, principiul cooperării. Orice conversaţie presupune o acceptare tacită a unor reguli, care se traduce prin maxime conversaţionale. De exemplu, locutorul ar trebui să nu spună decât ceea ce este pertinent (maximă de pertinenţă). Această noţiune a fost criticată în măsura în care interlocutorii nu vizează în mod necesar un scop identic, iar comunicarea poate fi înşelătoare, confuză. Ideea de cooperare poate fi preferată celei de adaptare care implică, printre altele, considerarea anumitor componente nonexplicite ale limbajului, cum ar fi presupunerile şi formele argumentative. Pe de o parte, spunând ceea ce spune, locutorul menţionează ceea ce consideră că este deja dovedit, dar şi ceea ce presupune. Pe de altă parte, sensul unui enunţ include motivul pentru care este rostit; astfel încât, încă de la producerea sa, se găsesc specificate mişcările conclusive şi înlănţuirile pe care le îngăduie.

Punând în centrul propoziţiilor sale pentru o axiomatică a comunicării umane „imposibilitatea de a nu comunica”, şcoala de la Palo Alto a reînnoit pragmatica comunicării. Metafora orchestrei face din comunicare un tot integrat, un proces social permanent în cadrul căruia diverse sisteme de comportamente concură la producerea sensului. Prin urmare, cercetarea în comunicare trebuie concepută în termeni de niveluri de complexitate, de contexte multiple şi de sisteme circulare.