Motivația în psihologie

Termenul “motivație” desemnează în psihologie procese fiziologice şi psihologice responsabile de declanşare, menţinerea si încetarea unul comporta-ment, ca si de valoarea apetitiva sau aversivă conferită elementelor de mediu asupra cărora se exercită acel comportament.

Motivaţia este unul din conceptele introduse în psihologie pentru a explica faptul că, într-un mediu constant, un organism nu reacţionează întotdeauna în acelaşi mod. Privat de hrană, un şoboloan traversează un grătar electrificat pentru a o obţine; sătul, el refuză. Diferenţa dintre comportamente îşi găseşte aici raţiunea într-o diferenţă dintre stările interne. Dar un individ înfometat nu manîncă orice: un şobolan refuză hrana amară sau cea care a fost asociată cu acest gust. Conceptul de motivaţie trebuie deci să explice factorii care declanşează, menţin sau fac să înceteze un comportament, ca şi factorii care îl orientează.

Orientarea comportamentelor şi valenţa stimulilor

Orientarea comportamentelor exprimă valoarea sem-nificantă sau valenţa anumitor stimuli din mediu: valenţa, pozitivă sau negativă, a unui stimul estimată după o normă înnăscută sau dobândită (prin învăţare sau educaţie), antrenează, atunci când acel stimul este detectat, declanşarea mecanismelor fiziologice sau a conduitelor de căutare sau de evitare. La rândul lor, anumite valenţe pot fi modificate prin consecinţele comportamentului.

Valenţa unui stimul este deci legată de mecanismele prin care caracteristicile sale sunt recepţionate, procesate şi de cele prin care este elaborat un răspuns: cu alte cuvinte, ea depinde de programele de analiză şi de acţiune ale organismului, programe care fac parte din structura lui înnăscută sau care s-au constituit prin interacţiuni ţi retroacţiuni succesive între potenţialităţile genetice ale unui individ şi mediul său.

Motivaţia şi dezvoltarea sistemului nervos

Organizarea programelor înnăscute este departe de a fi terminată la naştere. În majoritatea cazurilor, ele necesită maturizare şi experienţă pentru a-şi câştiga specificitatea. Totuşi, este clar că aceste programe nu prezintă, la toate speciile, acelaşi grad de plasticitate şi de modelare prin experienţă. Cu cât sistemul nervos este mai simplu, cu atât funcţiile sale sunt mai rigide şi mai puţine controlabile. Cu cât devine mai complex, în cursul evoluţiei fi-logenetice, cu atât creşte capacitatea de integrare a experienţei.

Sisteme noi de control (cum ar fi neocortexul mamiferelor) devin susceptibile să moduleze comportamentele relativ stereotipe ale speciilor primitive. De altfel, unele comportamente pot fi de acum înainte declanşate şi orientate nu numai în prezenţa stimulilor purtători ai unei valente intrinseci, ci şi prin stimuli condiţionali, reprezentări simbolice şi cunoştinţe. De unde şi importanţa, la om, a motivaţiilor de tip cognitiv, sistematizate în numeroase teorii.

Ierarhia motivaţiilor

Varietatea obiectivelor comportamentelor indică diversitatea valenţelor conferite elementelor mediului şi multiplicitatea trebuinţelor care derivă de aici. Deşi, în viaţa organismelor, unele trebuinţe apar ca fundamentale (trebuinţa de hrană, apă, excreţie etc), fiind tentaţi să stabilim o ierarhie între motivaţii (un animal foarte înfometat nu doreşte să se acupleze), motivaţiile biologice primare nu sunt neapărat prevalente. Valorile dobândite şi, în special la om, normele sociale şi culturale sunt susceptibile să predomine asupra normelor pur organice: greva foamei arată că trebuinţa de hrană poate deveni secundară în raport cu motivele ideologice.

TEORIILE MOTIVAŢIEI

La originea comportamentelor motivate, trebuie să admitem atât trebuinţele organice primare, a căror satisfacere este indispensabilă pentru supravieţuire, cât şi mecanismele selecţionate in cursul evoluţiei, în funcţie de eficacitatea lor. Datorită lui C. Bernard, apoi a lui W. Can-non (1932), s-a atribuit acestor comportamente un rol „homeostatic”, în măsura în care ele asigură o anumită constanţă condiţiilor de viaţă ale organismului şi, în special, mediului interior.

Modelele etologiei obiectiviste

În acest cadru foarte general, un mare număr de teorii au fost propuse pentru a defini conceptul de motivaţie. Etologii şcolii obiectiviste (K. Lorenz, 1950 şi N. Tinbergen, 1951, printre alţii) consideră că declanşarea cornportamentelor rezultă dintr-o energie endogenă care se acumulează sub efectul trebuinţelor şi poate fi eliberată de către stimulii externi care acţionează asupra „mecanismelor înnăscute de declanşare”.

Astfel, în modelul hidrodinamic al lui Lorenz, energia internă se acumulează într-un rezervor prevăzut cu o supapă ţinută închisă de un resort. Această supapă se poate deschide fie sub presiunea energiei rezervorului, fie prin tracţiunea care se exercită asupra ei din partea stimulilor-semnal.

Energia se scurge atunci într-un recipient, găurit la diferite niveluri, găuri prin care se scurg jeturi mai mult sau mai puţin puternice, care simbolizează diversele expresii comportamentale. Dacă presiunea este insuficientă, pot fi emise numai secvenţele iniţiale ale unui comportament complex. în absenţa stimulilor adecvaţi din mediu, energia excedentară va deborda sub forma unor activităţi „vide”, fară scop. În fine, prezenţa mai multor stimuli care declanşează comportamente incompatibile va da naştere la „conflicte”, care se pot rezolva printr-o alternanţă între aceste comportamente sau prin aşa-numitele activităţi „de deplasare” şi care aparţin unui alt registru.

Modelul propus de Tinbergen este similar cu cel precedent, cu diferenţa că rezervorul de energie este conceput ca o organizare ierarhică de centri nervoşi, capabili să inhibe centrii de la acelaşi nivel şi să-i activeze pe cei de nivel inferior.

Motivaţia şi epigeneza comportamentelor

Aceste modele au făcut obiectul unor critici acerbe, care vizau în particular caracterul înnăscut al mecanismelor de declanşare, fixitatea comportamentelor provocate astfel şi conceptul de energie la care ele se referă.

Etologiştii şcolii epigenetice, urmaşii lui T. C. Schneirla şi R. A. Hinde, au insistat asupra faptului că stimulii declanşatori, presupuşi stabili şi bine definiţi, sunt în realitate secvenţe de situaţii stimulante, susceptibile de o anumită variabilitate în mediul natural, iar răspunsurile organismului trebuie considerate în dinamica unui comportament global: răspunsurile parţiale, modificând condiţiile imediate din mediu, creează noi stimulări, care determină activităţile ce urmează şi modifică în acelaşi timp, prin întărire, po-tenţialităţile reacţionale ale individului la stimulii din aceeaşi categorie. Aşa încât comportamentul nu este declanşat în funcţie de o configuraţie preformată, ci se construieşte în funcţie de variaţiile mediului şi de modificările pe care acesta i le imprimă.

Mecanismele de declanşare şi schemele de răspuns nu prezintă de la început caracteristicile stării adulte şi nu fac obiectul unei maturizări. Capacităţile senzoriale se modifică: la naştere, puiul de pisică are ochii închişi şi un tonus motor slab; stimulii olfactivi şi tactili predomină atunci în declanşarea şi ghidarea comportamentelor de orientare; două luni mai târziu, dezvoltarea sistemului vizual şi a tonusului permite informaţiilor vizuale, primite cu capul ridicat, să îndeplinească acelaşi rol.

În ce le priveste, schemele motorii se exprimă printr-un ansamblu de structuri nervoase, fiecare din acestea putând avea o viteză diferită de maturizare; şi, deşi ele ar fi moştenite global şi comune indivizilor aceleiaşi specii, prezintă caracteristici individuale care influenţează folosirea şi condiţiile particulare ale dezvoltării.

ROLUL MOTIVAŢIEI LA OM

Modelele general admise consideră că influenţa motivaţiei se exercită în cursul activităţilor perceptive prin intermediul unui mecanism de selecţie atenţională referitoare la obiectele privilegiate din mediu, activând anumite scheme perceptive. O creştere a motivaţiei extrinseci (cu recompensă) creşte rapiditatea timpilor de reacţie dar, corelativ, creşte şi numărul de răspunsuri greşite. Creşterea motivaţiei are o influenţă pozitivă asupra performanţei în cursul învăţării unui nou comportament, dar numai până la o anumită valoare (legea optimumului motivational a lui Yerkes şi Dodson). Mai mult, valoarea acestui optimum este invers proporţională cu dificultatea sarcinii.

Datele experimentale arată că recompensele externe, relevând motivaţii extrinseci, au în general un rol pozitiv în realizarea unor sarcini simple: de exemplu, posibilitatea de a primi o recompensă creşte rapiditatea timpilor de reacţie, în schimb, incitatorii externi au frecvent un efect negativ atunci când subiecţii trebuie să realizeze sarcini cognitive complexe. Astfel, obţinerea unei recompense băneşti creşte rigiditatea gândirii, în cadrul rezolvării de probleme, când este vorba de a găsi o metodă de rezolvare diferită de cea care a fost utilizată şi recompensată anterior. Probabil că obţinerea recompensei atrage atenţia subiectului asupra anumitor caracteristici ale sarcinii (cele care au legătură cu metoda întărită) în detrimentul altor caracteristici.

Se consideră, de asemenea, că motivaţia permite indivizilor umani să-şi adapteze comportamentele, când realizează proiecte, prin evaluări, anticipări şi corecţii, astfel încât să se apropie cât mai mult de scopul dorit. Astfel, informaţiile furnizate de realizarea unui comportament permit evaluarea distanţei dintre acest comportament şi proiectele urmărite. Printre altele, faptul că omul elaborează proiecte şi că el caută să le realizeze apelând la planuri şi la evaluări implică faptul că reprezentările mentale sunt activate pe toată durata realizării proiectelor sale.