Paranoia: simptome, manifestări

Etimologic, cuvîntul „paranoia” derivă din limba greacă şi înseamnă para = alături, nota = judecată. Termenul a fost creat de Vogel (1782), întrebuinţat în 1818 de Heinroth care a descris un delir, iar semnificaţia lui actuală i-a fost atribuita ulterior (1888) de către Mendel, pentru a numi „nebunia sistematizată”.

Şcoala germană are un rol important în determinarea nosologică a paranoiei. Schnell şi Sander descriu „paranoia primară”, înţelegînd prin aceasta un delir sistematizat fără slăbire intelectuală, Mendel a introdus termenul de „paranoia secundară”, iar Westphal pe acela de „paranoia acută”, „paranoia abortivă”. Kraepelin a delimitat paranoia în cadrul general al delirurilor sistematizate, dîndu-i (1899) o definiţie recunoscută pînă astăzi: — „o dezvoltare insidioasă” sub dependenţa cauzelor interne şi cu evoluţie continuă a unui sistem delirant durabil, sistematizat, nehalucinator şi imposibil de zdruncinat, pe un fond de conservare completă a clarităţii şi ordinii în gîndire, voinţă şi acţiune”.

Contribuţii importante la apariţia conceptului de paranoia au şi autorii francezi: Falret (1871) descrie tipul de persecutat care reacţionează iar Lasèque pe acela de persecutat-persecutor; Magnan descrie delirul de interpretare, iar Sérieux şi Capgras împarte delirurile nehalucinatorii în: delir de interpretare, caracterizat prin numeroase erori de judecată şi dezvoltarea progresivă a ideilor delirante de persecuţie şi mărire, fără alterarea intelectuală şi, o a doua formă, delirul de revendicare din cadrul delirului de interpretare; Dupre şi Logre izolează o altă formă apropiată, în care fabulaţiile înlocuiesc interpretările, pe care o denumesc delir de imaginaţie. Clerambault (1942) constatînd asemănări între delirul de revendicare, delirul de gelozie şi cel erotoman, le descrie împreună, sub numele de delir pasional.

Genil-Perrin (1926) consideră că paranoia se dezvoltă pe terenul unei predispoziţii constituţionale în care egocentrismul şi inadaptabilitatea ar fa trăsături înnăscute servind ca premise şi explicaţie pentru întreaga structură delirantă. El recunoaşte la aceşti bolnavi următoarele trăsături: inadaptabilitate, hipertrofia eu-lui, eroare de raţionament şi suspiciozitate.

Simptome

In cele mai multe cazuri este vorba de persoane cu comportament aparent normal, prezente în mediu, bine orientate şi capabile să-şi realizeze scopurile propuse.
Structura morbidă pare să apară tocmai pe linia obiectivelor şi scopurilor personale. Aceste scopuri nu sînt însă în concordanţă cu posibilităţile reale ale subiecţilor, cu situaţia lor socială, cu raporturile lor cu alţii.

Structura personalităţii lor este caracterizată prin rigiditate, orgoliu, egocentrism, neîncredere.
Pe acest fond, orice trăire emoţională sau dorinţă nerealizată focalizează nejustificat întreaga lor activitate în scopul satisfacerii acestor dorinţe. Orice piedică este interpretată ca ostilitate, nedreptate. Unii ajung să creadă în existenţa unor misiuni importante ce le revin, alţii că sînt iubiţi de persoane distinse sau că sînt înşelaţi. O informaţie din ziare referitoare la conferirea unor distincţii o interpretează ca fiindu-le adresată, unele gesturi, mişcări, schimbarea locului unui obiect sînt interpretate ca dovezi ale necredinţei, ale adulterului.

Nici un contraargument nu este reţinut, bolnavii devin impenetrabili şi nu recepţionează şi nu reţin din realitate decît acele evenimente care se potrivesc cu interpretările lor. Astfel se creează sistemul delirant, caracterizat prin premise false şi impenetrabilitatea la critică. Cele mai frecvente premise false sînt furnizate de interpretări şi intuiţii delirante ale prezentului sau trecutului sub forma iluziilor de memorie (allo- şi pseudomnezii). Bolnavii stabilesc relaţii între persoana lor şi o serie de evenimente obişnuite din prezent şi trecut, cărora le atribuie semnificaţie privind acţiunile ostile lor, insucceselor lor etc.
Răspunsul bolnavilor la atitudinea potrivnică pe care o iau cei din jur faţă de comportarea, lor patologică, determină inadaptarea lor progresivă şi recurgerea la acţiuni antisociale. Deoarece nu pot înţelege necon-cordanţa ideilor lor cu ale celorlalţi şi deoarece sînt incapabili să-şi acordeze preocupările şi interesele cu cele ale societăţii, ajung să se considere persecutaţi, urmăriţi, înşelaţi.

In acest fel se cristalizează convingerile delirante şi apare ideea de persecuţie, a pasiunii erotice sau adulterului etc.
În această situaţie bolnavii nu rămîn pasivi, ci, convinşi de valoarea lor şi de netemeinicia acţiunii adversarilor lor, încep să se opună acestora, să devină revendicativi, să lupte pentru cauza lor şi a altora, să revendice şi să emită pretenţii cu totul nejustificate şi astfel să intre în conflict cu societatea; fac reclamaţii, intentează procese, proferează injurii şi uneori ajung la violenţă şi chiar la omucidere, în scop de „apărare”. Astfel bolnavii devin din persecutaţi — persecutori (Magnan, Laseque).

Logica lor interioară, formală, pur silogistică, bazată pe premise rupte de realitate îi duce la analiza cauzelor pentru care sînt ţinta celor din jur, şi astfel ajung să-şi descopere diferite calităţi — psihice şi fizice — să se considere dotaţi cu spirit de dreptate şi capacitate de luptă, educaţie aleasă, uneori crezîndu-se rude sau prieteni ale unor personalităţi ştiinţifice şi politice. Se creează astfel, prin mecanisme pre-valentiaie, sentimentul de supraevaluare în jurul căruia se organizează structura delirantă.

Atitudinea necritică a bolnavilor faţă de delir şi respingerea acestuia de către cei din jur, iar în spital de către medici, îi determină pe bolnavi să ascundă (disimuleze) treptat desfăşurarea delirului în scopul obţinerii unei învoiri sau externări din spital. Uneori reuşesc să înşele buna-credinţă a unora fără experienţă, pentru ca, ieşiti din spital şi refuzînd medicaţia să comită acte antisociale în concordanţă cu conţinutul temei delirante.

Postat în: Psihologie clinica