Schizofrenia: simptome, evoluție

Schizofrenia este o psihoză gravă, cronică de obicei, care survine la adultul tînăr, caracterizată clinic prin semne de disociere mentală, de discordanță afectivă și de activitate delirantă incoerentă și care duce în general la pierderea contactului cu lumea exterioară și la o inchidere autistică.

Cauzele acestei boli includ factori genetici, neurobiologici și de mediu social. Unele medicamente sau droguri par să înrăutățească simptomele schizofreniei. Numeroasele combinații posibile de simptome sub care se prezintă au condus la controverse în legătură cu existența unei sgure tulburări schizofrenice sau a mai multor sindroame care au un fond comun.

Chiar dacă etimologia cuvîntului schizofrenie include rădăcina „schizo” (în grecește a despărți), schizofrenia nu presupune scindarea personalității în mai multe entități, ca în tulburarea disociativă. Termenul desemnează o scindare a funcțiilor psihice, fenomen dedus din modul în care se prezintă simptomele bolii.

Simptome

Chiar dacă clinicienilor le este uneori greu să se pună de acord în privinţa conceptului clinic şi psihopatologic de schizofrenie, cei mai mulţi recunosc un ansamblu general de tulburări (moştenit de la Bleuler) care permite un diagnostic clinic al maladiei.

Discordanţa

Prima, numită şi disociere intrapsihică, se datorează pierderii armoniei, unităţii şi continuităţii oricărei activităţi mentale, antrenând emanciparea proceselor psihice, care se vor lega la întâmplare, prin asociaţii fortuite. Această discordanţă, atât de bine descrisă de către Ph. Chaslin în 1912 (Elements de semeiologie et clini-que mentales), se va manifesta printr-o absenţă a raporturilor dintre simptome, care par astfel incoerente, şi printr-o lipsă de armonie între conţinuturile gândirii şi ale trăirii emoţionale şi expresia lor psihomotorie, gestuală şi mimică.

Nerozia, manierismul, râsetele tară motiv, mişcările stereotipe şi catatonice vin astfel sa paraziteze complet un discurs deja prea puţin coerent. Şi, într-adevăr, limbajul însuşi este foarte discordant: există un fel de independenţă între expresia verbală şi activitatea intelectuală. Cuvintele şi frazele pronunţate nu mai exprimă cu adevărat gândirea bolnavului. Aceasta este „emanciparea limbajului”, cu stereotipii verbale, citări repetate şi neologisme frecvente care pot duce la o veritabilă schizofazie. Cât despre gândire, ea devine „rătăcită”, din ce în ce mai dezorganizată, caracterizându-se printr-o încetinire, blocări, fading (P. Guiraud). Incoerenţa sa, deja atribuită de către Kraepelin unei „deraieri” în înlănţuirea logică, este legată, din punctul de vedere al lui Bleuler, de un fel de dislocare, „Spaltung”, tulburare fundamentală a asociaţiilor care reglează, crede el, cursul normal al activităţii psihice.

Ambivalenţa

Ambivalenţa corespunde, tot potrivit lui Bleuler, „dislocării facultăţilor sensibile” care participă la viaţa afectivă şi sentimentală. De fapt, ea se manifestă în cele trei registre ale sentimentelor, voliţiei şi inteligenţei Este tendinţa de a privi, în aceeaşi clipă, diversele motiva-fii şi acţiuni psihice sub dublul lor aspect, negativ şi pozitiv.

Este, prin urmare, un fel de unitate paradoxală de judecăţi opuse, de idei sau de sentimente contrare, care, în mod normal, n-ar putea fi adevărate în acelaşi timp. Schizofrenicul le face să coexiste şi să se exprime împreună fără să încerce să respingă una dintre ele. Adevărată fragmentare a afectivităţii, ambivalenţa apare în cuvintele bolnavului, în actele şi impulsurile sale şi în expresia ambiguă a sentimentelor lui.

Autismul

Cât despre autism, acesta este atât o închidere în sine, cât şi o evaziune din realitate. Bleuler sublinia că autismul se apropie de autoerotismul descris de către Freud, dar cu o semnificaţie mult mai extinsă. El apare sub un dublu aspect, negativ sau pseudodeficitar şi, totodată, pozitiv, imaginar şi delirant. Într-adevăr, primul evocă dezinvestirea progresivă a realităţii exterioare cu pierderea contactului afectiv care se traduce prin indiferenţă, dezinteres şi apragmatism. Al doilea corespunde, dimpotrivă, exagerării imaginaţiei care însoţeşte o gândire ruptă de real, o hipermnezie „autistică” şi o producţie delirantă, fie oniroidă apropiată de activitatea imaginară (S. Follin), fie paranoidă cu vast delir incoerent, vag, insuficient sistematizat, asociat unei activităţi halucinatorii în general multisenzorială. Dar, în acest caz, din punctul de vedere al lui Bleuler este vorba despre simptome „accesorii” puţin patognomonice.

Evoluție

Etatea medie la debut pentru primul episod psihotic de schizofrenie se situează între începutul şi mijlocul anilor 20 pentru bărbaţi, şi în ultima parte a anilor 20 pentru femei. De butul poate fi brusc sau insidios, dar majoritatea indivizilor prezintă un tip de fază prodromala constând din dezvoltarea lentă şi progresivă a unei diversităţi de forme şi simptome (de ex., retragerea socială, pierderea interesului pentru şcoală sau serviciu, deteriorarea igienei şi ţinutei, comportament insolit, accese coleroase).

Membrii familiei pot considera acest comportament dificil de interpretat şi presupun că persoana respectivă „trece printr-o fază” în cele din urmă, însă, apariţia unui simptom din faza activă marchează perturbarea ca schizofrenie. Etatea la debut poate avea, atât semnificaţie fiziopatologică, cât şi prognostică. Indivizii cu o etate mai mică la debut sunt cel mat adesea bărbaţi şi au o adaptare premorbidă mai rea, performanţă educaţională mai scăzută, anomalii structurale cerebrale mai evidente, semne şi simptome negative mai marcate, deteriorare cognitivă mai evidentă, după cum rezultă la testarea neuropsihologică, şi un deznodământ mai rău. Invers, indivizii cu debut mai tardiv sunt mai frecvent femei, au anomalii structurale cerebrale sau deteriorare cognitivă mai puţin evidente, şi au, de asemenea, un deznodământ mai bun.

Cele mai multe studii despre evoluţia şi deznodământul schizofreniei, sugerează că evoluţia poate fi variabilă, unii indivizi prezentând exacerbări şi remisiuni, pe când alţii rămân suferinzi cronici. Din cauza diversităţii în definire şi stabilire, o expunere exactă a deznodământului schizofreniei pe termen lung nu este posibilă. Remisiunea completă (adică, o revenire la nivelul premorbid de activitate) este probabil rară în această tulburare.

Dintre cei care rămân suferinzi, unii par a avea o evoluţie relativ stabilă, pe când alţii prezintă o înrăutăţire progresivă asociată cu o incapacitate severă. La începutul maladiei, simptomele negative pot fi pronunţate, apărând iniţial ca elemente prodromale. Ulterior apar şi simptomele pozitive. Pentru că aceste simptome pozitive sunt extrem de sensibile la tratament, ele diminua deregula; la mulţi indivizi simptomele negative persistă între episoadele de simptome pozitive

Există unele indicii că simptomele negative pot deveni cu certitudine mai pronunţate la uni indivizi în cursul maladiei. Numeroase studii au indicat un grup de factori care sunt asociat cu un prognostic mai bun. Aceştia includ adaptarea premorbidă bună, debutul acut, debutul mai tardiv, a fi femeie, evenimentele stresante, perturbarea afectivă asociată, durata scurtă a simptomelor fazei active, activitate interepisodică bună, simptome reziduale minime, absenţa anomaliilor structurale cerebrale, funcţionarea neurologică normală, un istoric familial de tulburare afectivă şi nici un istoric familial de schizofrenie.

Postat în: Psihologie clinica