Schizofrenia: tratament

Schizofrenia este tratată în principal cu ajutorul medicamentației antipsihotice (neuroleptice), adesea în combinație cu psihoterapie și suport social. În cazurile severe poate fi necesară spitalizarea, voluntară sau inevoluntară, în cazul în care bolnavul are antecedente medico-legale.

Neurolepticele

O adevărată revoluţie în tratamentul schizofreniei avea să declanşeze mai ales descoperirea, în 1952, de către J. Harl, J. Delay şi P. Deniker, a efectelor pe care le are asupra agitaţiei delirante din stările psihotice un nou antihistaminic studiat în laboratoarele Rhone-Poulenc, 4560 R. P. sau clorpromazina. Pornind de la acest prim medicament, sunt sintetizate şi prescrise cu succes multe neuroleptice, chiar dacă s-a demonstrat că rămân incapabile să-i vindece definitiv pe schizofrenici.

Se pare că ele acţionează asupra bolii mai întâi prin blocarea receptorilor dopaminergici, prin modificarea turnover-ului dopaminei (scăzându-l) şi apoi, prin provocarea unei stabilizări a transmiterii dopaminergice. Această blocare a receptorilor dopaminergici pare să explice parţial efectul antipsihotic, dar şi efectele secundare (în special motoare: tulburări extrapiramidale, dis-kinezii etc).

Diversele familii de neuroleptice (fenotiazine cu clorpromazina, butirofenonele cu haloperidolul, tioxantenele, benzamidele etc. ) permit o mare varietatea prescripţiilor. Unele dintre aceste neuroleptice au o acţiune prelungită (N. A. P. ) şi necesită o singură injectarea produsului o dată la două săptămâni sau chiar o dată pe lună. Alte produse, ca amisulprida, administrate în doze relativ mici, ar avea mai degrabă un efect „dezinhibitor” extrem de util pentru formele numite „negative” sau deficitare ale schizofreniei.

În sfârşit, clozapina este un nou medicament antipsihotic foarte eficient, care nu ar prezenta efecte secundare, mai ales extrapiramidale (nein-trând, prin urmare, cu adevărat în cadrul definit de către J. Delay al neurolepticelor).

Dacă aceste medicamente psihotrope au schimbat realmente soarta schizofrenicilor şi le-au permis să se reintegreze în mediul lor social, familial, profesional, ele trebuie să fie însoţite de un travaliu psihoterapeutic în cazul în care vrem într-adevăr să vedem că ameliorarea se menţine.

Psihoterapia

Diversele psihoterapii care pot fi utilizate se împart în trei categorii: psihanalitice, familiale şi comportamentale, În ceea ce priveşte psihanaliza, I. Fromm-Reichmann – în celebra clinică de la Chestnut-Lodge şi S. Arieti se numără printre primii care au aplicat-o în Statele Unite. În Franţa, Racamier a fost, de asemenea, un pionier al psihanalizei psihoticilor, ca H. A. Rosenfeld în Anglia, cu un suport teoretic ce-i datora mult Melaniei Klein.

Aşa cum aminteşte L. Singer, terapeutul trebuie să ştie să se adapteze condiţiilor specifice ale curei, aplicând anumite reguli foarte diferite de cele rezervate nevroticilor: să nu-şi întindă bolnavul pe divan; să-i ofere mai degrabă un sprijin decât să încerce să-i descopere inconştientul; să nu împingă investigaţiile în profunzimi; să încerce să întărească apărările; să evite tăcerile; să nu răspundă cu tăceri la întrebări; să nu încerce să elucideze amneziile, să nu confirme, dar nici să nege ideile delirante, să discute teama de nebunie, de sinucidere sau de homicid, să dea sfaturi practice; să-l ajute pe bolnav să-şi rezolve dificultăţile interpersonale. Astfel va putea fi obţinută încrederea bolnavului şi va fi ajutat să accepte aceste explicaţii. Psihoterapia trebuie oprită dacă psihoterapeutul este integrat de către bolnav într-un delir de persecuţie.

În unele cazuri, se poate dovedi utilă separarea rolurilor de psihoterapeut şi de medic care prescrie medicamente. Unii preconizează acest tip de „coterapie” în scopul prezervării unui maxim de neutralitate din partea primului, lăsându-i celui de-al doilea grija de a se ocupa de eventualele decizii care s-ar impune împotriva părerii bolnavului: modificarea chimiotera-piei, punerea sub tutelă, spitalizarea (L. Singer).

Cât despre terapiile familiale de inspiraţie sistemică, şi ele îşi au propriul loc în evitarea unei recăderi imediate. Acesta este cazul mai ales în familiile care au un schizofrenic cu risc mare, în vederea diminuării emoţiei exprimate (E. E. ) reperate de către G. Brown încă din 1959 ca un factor frecvent de recădere.

Tratamentele de inspiraţie comportamentală s-ar situa mai mult în programele de reachiziţie a competenţelor sociale, uneori indispensabilă pentru re-insertia schizofrenicului şi azilismul provocat de îndelungata lui spitalizare.

Socioterapia

In sfârşit, dacă în tratamentul unui schizofrenic este întotdeauna indicat, la ora actuală, să se asocieze chi-mioterapia cu o psihoterapie, ele trebuie să fie completate şi cu o socioterapie care va însoţi îndeaproape readaptarea bolnavului. De fapt, întregul travaliu de reabilitare va fi realizat de socioterapie, a cărei importanţă practică a fost demonstrată de Y. Ciompi, chiar dacă aceasta este uneori considerată secundară în raport cu celelalte două aspecte ale tratamentului.

Ea se va realiza în cadrul unor structuri multiple numite „de readaptare”: cămin de postcură, apartamente şi ateliere terapeutice, centre de ajutor prin muncă etc, care (în cel mai fericit caz) se vor regăsi toate într-un dispozitiv de sector psihiatric. Uneori, aceasta va autoriza o reinserţie so-cioprofesională completă.

În alte situaţii, va fi necesar să se menţină un mediu protejat, în care schizofrenicul îşi va putea recrea „un ansamblu de referinţe şi de repere afective şi temporo-spaţiale” (L. Singer). Un asemenea mediu va constitui pentru el lumea în care va putea să lucreze, să-şi îmbunătăţească viaţa şi să-şi regăsească o oarecare autonomie.

Postat în: Psihologie clinica