Visul din perspectiva psihologiei

În psihologie visul desemnează o activitate mentală care survine in timpul somnului.
Studierea experimentală a visului are ca punct de plecare descoperirea somnului paradoxal (sau somn R.E.M, de la termenul englez rapid eye mouvements) de către E. Aserinski şi N. Kleitman în 1953. Somnul paradoxal, care se repetă de patru-cinci ori în timpul nopţii, fiind caracterizat de o intensă activitate a sistemului nervos central, de spasme musculare trecătoare, o erecţie a penisului şi mişcări oculare rapide, a apărut în ochii cercetătorilor ca fiind un excelent candidat pentru „substratul biologic” al visului.

Atunci când trezirea are loc în cursul acestui somn, visul poate fi relatat de opt ori din zece, iar faptul că există o corelaţie între direcţia mişcărilor oculare şi conţinutul visului pare să confirme această ipoteză. Cu toate acestea, asimilarea visului cu somnul paradoxal nu este acceptată de către toată lumea, ţinându-se cont de imposibilitatea de a studia o eventuală activitate onirică la animale, deşi somnul paradoxal este prezent la toate mamiferele.

Studierea experimentală a visului pune în evidenţă faptul că visul, mai degrabă decît să exprime sub o formă halucinatorie dorinţele inconştiente, se alimentează din informaţiile culese în ajun şi îndeosebi din cele care au o semnificaţie aparte pentru individ, cu alte cuvinte cele care trebuie în mod imperativ să fie integrate pentru o mai bună adaptare la mediu.

Visul în psihanaliză

Pentru psihanaliză visul este o producţie psihică cu caracter enigmatic, în care psihanalistul recunoaşte efectul travaliului de elaborare şi de incifrare a dorinţei inconştiente; din această cauză visul este o cale privilegiată de acces la inconştient.

Sigmund Freud descoperă visul ca fenomen patologic normal lucrând cu bolnavii săi: „Ei m-au învăţat astfel că visul ar putea fi inserat în suita stărilor psihologice pe care le regăsim în amintirile noastre pornind de la ideea patologică. De aici la a trata visul ca pe celelalte simptome şi la a-i aplica metoda elaborată [a asocierii libere] pentru acestea, nu mai era decât un pas”, scrie el în Interpretarea viselor (1900).

„În aceasta constă întregul său mesaj şi marea sa descoperire” (J. Lacan, Ecrits, 1966). Căci Freud nu publică în Entwurfeiner Psycologie [Proiectul pentru o psihologie ştiinţifică] (1895), unde el propune totuşi prima sa concepţie asupra aparatului psihic, aparat reluat şi remaniat de mai multe ori până în 1920, dată la care apare o nouă formulare în Dincolo de principiul plăcerii. În 1900 însă, într-o abundenţă de exemple ale unor vise personale, Freud deschide calea către cunoaşterea inconştientului: visul este un rebus care trebuie tratat ca un text sacru, adică descifrat conform unor legi.

Lacan, citindu-l pe Freud prin prisma lui Saussure, adaugă: „Un rebus a cărui structură fonematică este organizată de către semnificantul discursului, care se articulează şi se analizează pentru a ne permite să regăsim maxima sau proverbul sub formă de metaforă a limbii.

Două întrebări mobilizează cercetarea lui Freud: care sunt procesele care permit gândurilor să se transforme într-o suită clară, însă uneori neinteligibilă la trezire, şi de ce o atare transformare? Cum se constituie visul şi cum poate fi el interpretat?

(Falsa) simplitate a viselor copiilor aduce un prim element de răspuns: supuse acţiunilor din ziua precedentă, acestea sunt producţii naive ale realizării unei dorinţe: „Anna Freud, căpşuni, căpşuni mari, tartă, cremă”, visează fiica sa care ţine regim; însă ea începe prin a se numi; visul acesta nu exprimă numai satisfacerea halucinatorie a unei trebuinţe; dorinţa infantilă, care începe prin a se structura pe dorinţa dorinţei altuia, nu permite să se facă o deosebire între un subiect al enunţării, inconştient, şi un subiect al enunţului, cel al vieţii diurne şi conştiente.

Unde este îndeplinirea dorinţei în visele dezagreabile? De ce, în anumite vise, dorinţa nu este clar exprimată? Freud avansează prin a opune conţinutul latent conţinutului manifest.

Odată cu visul frumoasei măcelărese (Interpretarea viselor), o altă concluzie i se impune: visul este deformat, deformarea sa permite disimularea sentimentelor, iar exprimarea dorinţei este cenzurată. „Visul este satisfacerea (deghizată) a unei dorinţe (reprimate, refulate). ” Strategie dialectică a dorinţei şi a cererii, cerere de iubire la isterică: identificându-se cu prietena pe care este geloasă, pornind de la dorinţa celeilalte, ea îşi creează o dorinţă nesatisfacu-tă: satisfacerea este împiedicată, însă dorinţa se păstrează.

Mecanismele psihologice ale visului

Freud reperează patru mecanisme: condensarea, deplasarea, luarea în considerare a figurabilităţii şi elaborarea secundară. El acordă un loc deosebit de important primelor două. Travaliul condensării (de la conţinut latent la conţinut manifest) este enorm: un vis poate fi rescris în trei rânduri, iar gândurile pot să umple mai multe pagini. Travaliul visului are întotdeauna drept scop formarea unei imagini unice, şi, prin urmare, o reprezentare poate condensa în diverse maniere: prin omisiune (visul monografiei botanice), prin fuzionare (visul cu Irma) prin neologism, unde „acest proces este deosebit de sensibil atunci când afectează cuvinte şi nume” (visul lui Norekdal).

Celălalt procedeu esenţial al travaliului visului este deplasarea, care răstoarnă valorile, denaturează sensul, face să fie obscur la nivel manifest ceea ce era semnificam la nivel latent, centrează altfel visul. Aici are loc travaliul su-pradeterminării. „Analiza [visului] ne învaţă totuşi că există o altfel de deplasare [... ], care constă într-un schimb de expresii verbale între gânduri (germ. Gedankt). Este vorba despre deplasarea de-a lungul unui lanţ asociativ, însă acelaşi proces apare în sfere diferite: rezultatul deplasării este într-un caz acela că un element e înlocuit cu un altul, în timp ce în alt caz un element schimbă cu un altul forma sa verbală. “

Tocmai această glisare a semnificatului sub semnifi-cant este cea care condiţionează transpoziţia (germ. En-Stellung) şi face posibilă apariţia aici a „condensării (germ. Verdichtung) [... ], structură de supraimpunere a semni-ficanţilor, unde acţionează metafora, [... ] deplasarea (germ. Verschiebung) [... ] virament al semnificaţiei pe care îl demonstrează metonimia şi care este [... ] prezentat ca fiind cel mai potrivit mijloc prin care inconştientul poate dejuca cenzura” (Lacan, Scrieri). Astfel, dacă simbolismul în calitate de legătură univocă de asemănare sau de convenţie îşi păstrează un anume loc în Inter-pretarea viselor, el este subordonat structurării ca limbaj al inconştientului prin metaforă şi metonimie, efecte ale semnificanţilor. Fiecare imagine din acest rebus trebuie să fie înlocuită printr-o silabă sau un cuvânt, să fie citită ca o scrisoare pentru a da sens textului şi pentru a descifra „limba pierdută”.

Freud apelează de aceea la hieroglifele egiptene descifrate pentru valoarea lor fonetică şi nu pentru ceea ce reprezintă (pasărea de exemplu).

Al treilea factor este tradus de către Lacan „atenţia faţă de mijloacele de punere în scenă” (germ. Rücksicht auf Darstellbarkeit). Gândurile visului apar doar ca un conţinut, şi nu în relaţiile lor reciproce. Prin modificări de figuraţie, visul exprimă mijloacele de care dispune travaliul visului pentru a indica relaţiile între gânduri: simultaneitatea, relaţiile cauzale, alternativa, opoziţia, contradicţia. La fel ca determinanţii hieroglifici, care nu sunt expliciţi, însă explică alte semne şi sunt indiciile acestora. Procedee logice, pe care filosofii limbajului de la G. Frege încoace au încercat să le stabilească, logică a limbajului folosită de subiect.

În sfârşit, elaborarea secundară maschează rigoarea acestor conectori; funcţia care cenzurează produce o faţadă coerentă; influenţa sa se manifestă printr-o preferinţă: fantasma, prelucrată ca orice alt element al materialului latent, formează în vis un întreg.