Râsul și semnificațiile sale

“Ce înseamnă râsul? Ce se află în străfundul rizibilului? Ce elemente comune am putea găsi între strîmbătura unui măscărici, un joc de cuvinte, o scenă de comedie fină?” (H. Bergson, “Le Rire”)
În jurul acestor întrebări s-au structurat teorii care pot fi grupate, simplificînd, în trei categorii:

• a rîde înseamnă a discredita; râsul este o formă a agresiunii umane, scopul – a denigra pe cineva. Ideea este asociată uzual lui Hobbes, dar o putem întîlni şi la Platon, Aristotel, Cicero. Concluziile sînt împărţite: râsul este bun, împiedicînd tendinţele violente, agresive, sau este răutăcios.
• râsul este rezultatul nepotrivirii, incompatibilităţii a două stări de lucruri. După Kant, “râsul se datorează trecerii bruşte de la o stare de încordare la ceva gratuit”.
• râsul reinstaurează calmul, echilibrul, acolo unde acestea au fost afectate de o situaţie tensionată. Freud asociază râsul energiei sexuale, se rîde de ceea ce este prohibit.

Majoritatea analizelor pornesc de la un punct comun: râsul nu există în afara a ceea ce este omenesc. Mulţi definesc omul drept “animal care ştie să rîdă”. Apoi, râsul este apanajul oamenilor inteligenţi, se adresează inteligenţei pure, dar nu unei singure inteligenţe, ci inteligenţelor aflate în contact. Râsul nostru este întotdeauna râsul unui grup. Cel care rîde singur este atenţionat că “prostul rîde de unul singur”, invitat apoi să-şi expună motivele, în eventualitatea amuzamentului general.

Aşadar, “pentru a înţelege râsul, trebuie să-l plasăm în mediul său natural, care este societatea, trebuie, mai înainte de toate, să-i delimităm funcţia utilă, care este o funcţie socială. Râsul trebuie să răspundă exigenţelor vieţii în comun. Râsul trebuie să aibă o semnificaţie socială” (H. Bergson, “Le Rire”).

Vom considera râsul drept armă socială şi semnal/liant al evoluţiei interacţiunii între indivizi. Râsul de cineva, de ceva este, neîndoielnic, o armă socială redutabilă. Societatea se răzbună prin râs pentru libertăţile pe care îndrăznim a le lua faţă de ea. Ceea ce e vizat trebuie să fie atît de ciudat încît nu va putea fi luat în serios. Printr-o acţiune analogă “sanitarilor” pădurii, se înlătură din mediul vizat ceea ce este atins de boală, se depăşeşte presupusa existenţă a “mecanismului în spatele organism viu” (Bergson). De aceea cel care rîde se dovedeşte a fi inteligent; nu ppate totuşi trece detaşat mai departe atunci cînd vede ceva impropriu societăţii.

Chiar dacă nimic nu mai pare de salvat, râsul vine ca o pedeapsă. “Comediantul profesionist îşi arogă deliberat acest rol social, fiind plătit de către spectatori, care se bucură să se reasigure normalitatea grupului lor faţă de anormalitatea asumată de acesta. ” (D. Morris, “Maimuţa goală”)
Pe de altă parte, râsul este un semnal că interacţiunile dintre oameni pot începe, pot continua. Orice contact social provoacă teamă, celălalt este în momentul întîlnirii o necunoscută. Zîmbetul, râsul, indică existenţa temerilor, dar şi existenţa sentimentelor de acceptare. Uşoara neîncredere se transformă în atracţie reciprocă. A te teme puţin înseamnă a nu fi agresiv, adică a fi prietenos. După ce interacţiunea începe, râsul rămîne disponibil, în calitate de liant. Situaţiile grele se depăşesc mai uşor dacă sînt împărtăşite şi – nu în ultimul rînd – făcînd haz de necaz. Sub forma anecdotelor, băşcăliei, micilor bîrfe, jargonului colorat ironic (toate – motive pentru a rîde), grupul se sudează, se individualizează în raport cu ceilalţi.

Un bărbat care a fost întrebat de ce nu plînge la audierea unei predici, în timpul căreia toată lumea vărsa lacrimi, răspunde: “Eu nu fac parte din parohie”. “Ceea ce acel om gîndea despre lacrimi – consideră Bergson – este cu atît mai adevărat despre râs. Oricît de sincer l-am presupune, râsul ascunde întotdeauna o gîndire secundă, de înţelegere, de complicitate aproape, cu alţi oameni care rîd, cu un grup real sau imaginar. “

Postat în: Interesante