Somnul: o stare modificată a conștiinței

În opoziţie cu starea de veghe, caracterizată prin activismul şi luciditatea psihicului şi Identificabilă cu conştiinţa, somnul poate fi definit ca o stare reversibilă a organismului, care se asociază cu scăderea pînă la dispariţie a reacţiilor adaptative superioare, a relaţiilor şi reacţiilor sen-zorio-motorii cu şi faţă de mediul înconjurător. Este starea în care omul rămîne complet lipsit de apărare. “Faptul că orice fiinţă superior organizată acceptă acest risc pentru o parte considerabilă a vieţii sale sugerează presupunerea că somnul trebuie să aibă o funcţie vitală” – scria cu mulţi ani în urmă Hess (1954). Tot el aprecia, prin 1965, că somnul este o funcţie fiziologică integrală, o condiţie de bază a vieţii, un fenomen fundamental pozitiv, deoarece reîmprospătează organismul şi previne epuizarea.

Freud, ia timpul său, considera că somnul îndeplineşte în viaţa omului două funcţii majore: una biologică, constînd în asigurarea relaxării organismului, alta psihologică, concretizată în stingerea interesului pentru lumea externă. Faptul că somnul îndeplineşte astfel de funcţii majore în existenţa umană este demonstrat, printre altele, de perioadele de deprivare de somn care, acţionînd ca o suprasolicitare, epuizează rezervele funcţionale ale organismului. De asemenea, ele se asociază cu modificări ale tabloului psiho-comportamental al omului, cu apariţia de confuzii, dezorientare, iritabilitate.

Deşi somnul îndeplineşte funcţii vitale pentru organismul uman, deşi el este necesar şi avantajos pentru organism, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că prin prelungirea lui ar putea deveni o piedică în calea existenţei omului. Ephorn şi Carrington (1966; 1970) îşi exprimau opinia că tendinţa de scădere a tonusului cortical, inerentă somnului, trebuie ţinută în frîu în limite adaptativ adecvate, tocmai pentru a putea fi restabilită fără dificultăţi capacitatea corticală de veghe.

Starea de veghe și starea de somn

Pentru problema discutată, o mare importanţă o are trecerea de la o stare la alta, de la starea de veghe la cea de somn (aţipirea, adormirea) sau de la cea de somn la cea de veghe (trezirea). Fenomenul are o largă răspîndire, fiind întîlnit şi la animale. La unele dintre acestea, trecerea de la veghe la somn ia forma hibernării, stare foarte asemănătoare somnului. Hibernarea implică modificarea mecanismelor de termoreglare, întreruperea activităţii etajelor superioare ale sistemului nervos, însoţită însă de păstrarea coordonărilor reflexe controlate de partea inferioară a trunchiului cerebral.

Analiza comparativă a celor două stări, de veghe şi de somn, arată că ele sînt opuse. Astfel, în starea de veghe, activitatea electrică a scoarţei cerebrale, înregistrată cu ajutorul electroencefalografiei (EEG), prezintă ritmuri frecvente şi de mică amplitudine, fiind desin-cronizată, iar în starea de somn, ritmuri lente şi de mai mare amplitudine, fiind sincronizate, cu excepţia somnului profund, cînd ritmurile sînt relativ asemănătoare. Apoi, dacă starea de veghe este rezultatul activării individului şi cortexului său prin mesaje senzoriale, somnul se produce prin scăderea afluxului senzorial. Acest ultim fapt a fost demonstrat la animal cu ajutorul experimentelor de lezare a diferiţilor receptori, ceea ce a dus la instalarea somnului. La om, în stările de deprivare senzorială, perioadele de somnolenţă şi de somn sînt îndelungate. Instalarea somnului ca rezultat al suprimării sau reducerii informaţiilor senzoriale explică somnul pasiv. În afară de acesta există însă şi un somn activ, produs de răspîndirea în scoarţa cerebrală a unui proces inhibitor activ ce se difuzează din aproape în aproape.

Noţiunea de “somn activ” are o dublă semnificaţie: ea marchează opoziţia faţă de somnul pasiv datorat scăderii tonusului ca urmare a lipsei de aferente specifice; noţiunea respectivă sugerează faptul că somnul poate fi provocat intenţionat în condiţii experimentale sau în viaţa cotidiană. Producerea somnului activ poate fi obţinută prin stimularea receptorilor senzoriali, însă nu cu orice tip de stimul, ci cu stimuli capabili a induce inhibiţia (stimuli monotoni, cu intensitate scăzută, cu acţiune repetată). în afara mecanismului inhibiţiei active, propus de Pavlov, în explicarea somnului activ au fost formulate şi alte teorii. Hess (1954) era de părere că ar exista un centru al somnului (centrul trofotrop) localizat în hipotalamus. Bremer (1961), negînd intervenţia unui proces inhibitor, credea că somnul se datorează “oboselii sinaptice” care ar invada structurile funcţionale ce sînt responsabile de menţinerea stării de veghe.

Cercetările moderne au arătat că nici una dintre aceste explicaţii nu este întrutotul satisfăcătoare. Alături de mecanismele pur fiziologice, trebuie luate în considerare şi o serie de mecanisme psihice, îndeosebi motivaţionale, care pot produce inhibarea sau dezactivarea structurilor nervoase, întreţinînd, astfel, fie starea de veghe, fie starea de somn (Weeb, 1983).

Mecanismele psihofiziologice ale somnului

Adormirea sau cufundarea in somn nu se realizează brusc decît în cazuri foarte rare (la copii sau la adulţi, în urma unui efort fizic extrem de mare). De obicei, ea este precedată de o multitudine de reacţii (căscatul, scăderea tonusului muscular, rărirea pulsului, scăderea presiunii sangvine, creşterea temperaturii extremităţilor). Trezirea definitivă din somn este perfect analoagă adormirii, însă în sens invers. Şi ea se rea-lizează progresiv, dar semnele care o însoţesc sînt opuse celor ale adormirii (accelerarea pulsului, a respiraţiei etc. ).

Întreţinerea somnului se datorează scoaterii din funcţiune a sistemului activator ascendent, -răspîndirii inhibiţiei într-o mare masă neuronală şi intrării în funcţiune a unor mediatori chimici inhibitori. Împiedicarea somnului are loc ca urmare a intervenţiei unor factori neaşteptaţi (zgomote, interdicţie verbală etc.) şi a stimulării directe sau indirecte a sistemului activator.

O teorie completă a somnului trebuie însă să precizeze nu numai astfel de mecanisme şi factori, ci şi ce anume se întîmplă cu reactivitatea fiziologică şi psihică a individului în cursul trecerii de la o stare la alta sau în timpul uneia dintre ele. În timpul somnului, creierul uman nu este inactiv. El receptează stimuli, reacţionează la unii din ei, coordonează diferite alte funcţii ale organismului. Evident însă că aceste activităţi sînt realizate în cu totul alte condiţii şi cu altă finalitate decît în timpul stării de veghe.

În somn, individul se mişcă (cercetările au arătat că în decursul celor opt ore de somn, se efectuează 20 – 60 mişcări, fiecare mişcare durînd 5-10 secunde, totalul lor nedepăşind 3 – 5 minute), scrîşneşte din dinţi (ceea ce înseamnă că are loc o hipertonie a muşchiului masetar), sforăie (ca urmare a relaxării muşchilor orofaringieni, în special în decubitul dorsal), manifestă o anumită excitabilitate senzorială, care este diferită în funcţie de stimul şi de semnificaţia lui (pragul senzorial al diverşilor Stimuli constituind un important criteriu de apreciere a profunzimii somnului).

Cea mai semnificativă probă asupra activismului creierului în timpul somnului o reprezintă însă activitatea bioelectrică a creierului. Cele patru ritmuri ale scoarţei cerebrale (alfa – specific stării de veghe, de relaxare senzorială şi mintală; beta – caracteristic stărilor de excitaţie, el fiind, cum considera un autor, expresia materială a fenomenelor de conştiinţă; teta şi delta – expresii ale stării de somn sau ale unor stări patologice cerebrale) reprezintă indicatorii indubitabili ai acestei activităţi.

Postat în: Interesante