Subconștientul

Subconștientul (numit și inconștient) este o instanţă psihică, sediu al reprezentărilor refulate, opus preconştientului-conştientului în prima topică freudiană. Teoria subconștientului constituie ipoteza fondatoare a psihanalizei; după Lacan, subconștientul este „structurat ca un limbaj”.
În conformitate cu prima topică a aparatului psihic, S. Freud numeşte subconștient instanţa formată din elemente refulate care şi-au văzut refuzat accesul la instanţa pre-conştient-conştient. Elementele acestea sunt reprezentanţi pulsionali care se supun mecanismelor proceselor primare.
In cea de-a doua topică, termenul de subconștient desemnează instanţa Se-ului şi se suprapune parţial celor ale Eului şi Supraeului.

Pentru psihanaliza contemporană subconștientul este locul unei cunoaşteri constituite de un material literal lipsit în el însuşi de semnificaţie, care organizează juisanţa si regle ază fantasma, percepţia, ca şi o bună parte a economiei organice. Cunoaşterea aceasta are drept cauză faptul că raportul sexual nu poate fi înţeles ca un raport natural, dat fiindcă bărbatul şi femeia nu există decât prin intermediul limbajului.

Problema subconștientului este „mai puţin o problemă psihologică, cât mai mult problema însăşi a psihologiei”, afirmă Freud în Interpretarea viselor (1900), căci experienţa arată că „procesele cele mai complicate şi perfecte ale gândirii se pot derula fară să se excite conştiinţa. Din acest punct de vedere, fenomenele psihice conştiente sunt cele care reprezintă cea mai mică parte a vieţii psihice, fară ca prin aceasta să fie independente de subconștient. “

Întrucât termenul de inconştient fusese folosit înainte de Freud pentru a desemna în mod global nonconştientul, Freud se separă de psihologia anterioară printr-o prezentare metapsihologică, adică o descriere a proceselor psihice sub raporturi dinamice, topice şi economice. Punctul de vedere topic este cel care permite delimitarea subconștientului. Topica psihică nu are nimic de a face cu anatomia, ea se referă la părţi ale aparatului psihic. Acesta este „ca un instrument”, compus din sisteme, sau instanţe interdependente. Aparatul psihic este conceput după modelul unui aparat reflex, una dintre extremităţile sale perce-pând stimulii interni sau externi şi găsind rezolvarea lor la cealaltă extremitate, motrice. Tocmai între aceşti doi poli se constituie funcţia memoriei aparatului, sub forma unor urme mnezice lăsate de percepţie. Se conservă nu numai conţinutul percepţiilor, ci şi asocierea lor, de exemplu după simultaneitate, asemănare etc. Aceeaşi excitaţie se găseşte din acel moment fixată în moduri diferite în mai multe straturi ale memoriei. Cum o relaţie de excludere uneşte funcţiile memoriei şi ale percepţiei, trebuie să acceptăm că amintirile noastre sunt de fapt inconştiente.

Studiul simptomelor isterice, ca şi al formării viselor, impune presupunerea existenţei a două instanţe psihice, activitatea uneia dintre ele supunându-se criticii celeilalte şi eventual interdicţiei accesului la conştiinţă. Sistemul însărcinat cu critica, ecran între instanţa criticată şi conştiinţă, se găseşte spre extremitatea motrice şi se numeşte preconstient, în vreme ce numele de subconștient îi va reveni sistemului plasat mai în spate si care n-ar putea să acceadă la conştiinţă decât trecând prin preconştient. Prin urmare, un act psihic parcurge două faze; mai întâi cea de subconștient, dacă este îndepărtat de cenzură, el este refulat şi trebuie să rămână inconștient.

Este remarcabil faptul că numai reprezentările pot fi numite „inconştiente”. O pulsiune, care nu este niciodată obiectul conştiinţei, nu poate fi decât „reprezentată” în sistemele inconştient şi preconştient printr-o reprezentare, adică o investire bazată pe urme mnezice. Înseşi afectele sunt deplasate, ataşate unor alte reprezentări, dar nu refulate.

O reprezentare a sistemului subconștient nu este inertă, ci investită cu energie. Ea poate fi în acest caz numită „dezinvestită” de sistemul preconştient. Aceasta implică faptul că trecerea unei reprezentări dintr-un sistem în celălalt se face prin schimbarea stării de energie de investire pulsională: liberă sau mobilă, adică tinzând să se descarce pe calea cea mai rapidă în subconștient, legată, controlată în mişcarea de descărcare în preconştient. Această distincţie a stării de energie corespunde aceleia a proceselor primare şi secundare. În plus, trebuie acceptată existenţa unei contrainvestiri, prin care preconştien-tul se protejează de presiunea reprezentărilor inconştiente şi instalează refularea originară, refulare în cursul căreia reprezentantul psihic al pulsiunii îşi vede iniţial refuzată asumarea de către preconştient şi de care pulsiu-nea rămâne ataşată într-un mod inalterabil. Refularea originară este astfel o forţă de atracţie a reprezentărilor preconştiente.

Numai prin studierea derivaţilor sistemului subconștient avem acces la proprietăţile sale. Ca atare, nu există refulare fără întoarcerea refulatului: formaţiuni ale subconștientului, simptome. Nucleul subconștientului se constituie din reprezentanţi ai pulsiunii care vor să-şi descarce investirea, deci din „mişcări ale dorinţei”. Dorinţele inconştiente sunt independente şi subzistă una lângă alta fară o legătură sintactică: gândurile visului nu pot figura articulaţiile logice. De altfel, visul „excelează în a reuni contrariile şi în a le reprezenta printr-un singur obiect. Astfel că este greu de ştiut dacă un element al visului trădează un conţinut pozitiv sau negativ în gândul visului.

De origine infantilă, dorinţele inconştiente sunt întotdeauna active, ca să spunem aşa, nemuritoare. Procesele inconstiente sunt atemporale, „nici modificate, nici ordonate în timp”. Ele sunt „primare”, adică se supun principiului plăcerii; din clipa aceea, reprezentările inconştiente ascultă de legile deplasării şi condensării, sensibile mai ales în travaliul visului: condensarea permite acumularea într-un singur element reprezentativ a unei suite de gânduri, proces care afectează şi cuvintele, frecvent tratate ca lucruri în virtutea omofoniei şi asonantei, în vreme ce deplasarea indică o centrare a gândurilor visului asupra unui element care are o importanţă aparentă minimă.

Problema automatismului de repetiţie care guvernează aparatul psihic dincolo de principiul plăcerii, ca şi dificultăţile apărute în jurul noţiunii de „Ich” (Eu şi/sau subiect), în parte conştient, în parte inconştient, l-au îndemnat pe Freud să abandoneze această primă topică. Termenul de subconștient devine un atribut eventual al noilor instanţe ale Se-ului, Eului şi Supraeului. Subconștientul a fost reexaminat de către J. Lacan, în calitate de concept fundamental al psihanalizei, pe care psihanaliza postfreudia-nă căuta să-l oblitereze.