Balbaiala

Numită logonevroză, tulburarea de fluentă a vorbirii se caracterizează printr-o puternică rezistenţă la terapie, constituind o piatră de încercare pentru terapeut. Simptom avînd cauzalitate plurifactoriala, încă incom plet elucidată, bâlbâiala poate fi abordată simptomatic şi/sau etiologic, în acest al doilea caz mai folosită fiind calea deschisă de ipoteza psihogenă.

Terapia comportamentală oferă, prin analiza conduitei, un cadru metodologic fertil pentru intervenţia terapeutică asupra acestei afecţiuni. S-a constatat că la copiii de 5-6 ani comportamentul verbal disfluent este deseori menţinut de consecinţele sociale. In competiţie cu fraţii mai mari care vorbesc mai uşor, pentru a atrage atenţia părinţilor, aceşti copii ajung să nu mai fie recompensaţi pentru vorbirea fluentă, în schimb fiind întărită de atenţia părinţilor bâlbâiala, a cărei repetare este favorizată.

La copiii mai mari, la adolescenți și adulți comportamentul verbal disfluent persistă în ciuda unor „pedepse” ale mediului (consecinţe nedorite ale bâlbâielii, cum ar fi anxietatea, jena, frustrarea), deoarece este menţinut de situaţii sociale (verbale) care produc o anxietate anticipatorie. Se intră într-un cerc vicios, deoarece apropierea situaţiei produce anticiparea bâlbâielii (prin emoţie, tensiune, anxietate), care mediază bâlbâiala propriu-zisă, cu toate consecinţele ei neplăcute, acestea accentuînd semnificaţia anxiogenă a situaţiilor de comunicare.

In primul caz, terapia este mai simplă. Uneori este suficientă consilierea părinţilor, în sens larg, pentru a nu mai întări bâlbâiala prin acordarea de atenţie comportamentului disfluent sau prin pedepsirea acestuia, care creşte anxietatea. Este indispensabilă recompensarea comportamentului verbal fluent. Deseori, adulţilor din preajma copilului le este foarte greu să se abţină de a-i atrage atenţia că se bâlbâie sau a-i recomanda să vorbească mai rar, aceste prescripţii con-trazicînd simţul comun.

Dar poate cel mai greu le este părinţilor să înţeleagă cît de multă nevoie are co pilul să fie ascultat, cu interes real, nu mimat. In cazurile în care bâlbâiala este mediată de anxietate anticipatorie şi e deja consolidată, obiectivul terapeutic realist îl reprezintă ameliorarea. Practica demonstrează că se obţin rezultate mai stabile, chiar dacă nu foarte spectaculoase, pe baza unor expectaţii mai realiste, care tolerează apariţia agravărilor sau recăderilor, în timp mărind capacitatea de control al acestora de către pacient şi menţinînd încrederea lui în terapie şi în terapeut.

O strategie de acţiune terapeutică în cazurile mai vechi ar fi decondiţionarea anxietăţii legată de o varietate de situaţii de vorbire, posibil de realizat prin desensibilizarea sistematică. Aceasta se realizează în trei faze. Prima fază presupune învăţarea relaxării: printr-o varietate de tehnici, cum ar fi relaxarea musculară progresivă, hipnoza sau antrenamentul autogen, pacientul este învăţat să se relaxeze. In a doua fază se stabileşte un inventar de situaţii anxiogene de vorbire, care sînt ierarhizate în ordinea crescătoare a intensităţii. Etapa ultimă presupune desensibilizarea propriu zisa, adică decondiţionarea anxietăţii. Pacientul se „obişnuieşte” cu situaţiile pe care şi le evocă treptat în stare de relaxare, el învăţînd să răspundă calm la situaţiile iniţial anxiogene. Progresiv, pacientul îşi depăşeşte logofobia (frica de a vorbi).

Deseori însă, această abordare nu este suficientă pentru modificarea simptomului şi este nevoie de proceduri corective, ţinînd tot de terapia comportamentală, prin care pacientul este învăţat să vorbească fluent, pe baza reeducării respiraţiei şi a ritmului, uneori cu ajutorul metronomului, alteori cu ajutorul altor dispozitive tehnice.

Perspectiva comportamentală nu reprezintă decît una din posibilităţile terapiei acestei afecţiuni. Ea oferă însă avantajul precizării variabilelor comportamentale de modificat şi a obiectivelor terapeutice. Fără a-i exagera eficacitatea, am menţionat-o pentru că reprezintă o perspectivă de care e bine să se ţină seama şi în alte abordări terapeutice, mai sofisticate, uneori necesare.

In concluzie, fără a se manifesta un optimism exagerat, indubitabil bâlbâiala poate fi asistată psihoterape-utic şi logopedic, cu efecte ameliorative ce depind, în principal, de vechimea şi consolidarea afecţiunii, dar şi de motivaţia pentru schimbare a pacientului şi a adulţilor.

Postat în: Psihologie clinica