Psihoza:ce este și cum apare

Psihoza este o maladie mentală gravă care afectează global personalitatea pacientului şi justifică de cele mai multe ori o intervenţie terapeutică intensivă, uneori cu necesitatea unei spitalizări împotriva dorinţei pacientului.

Termenul de psihoză rămâne general şi este însoţit de cele mai multe ori de un calificativ care îi precizează evoluţia (acută sau cronică), etiologia (organică, afectivă etc. ) sau natura (schizofrenică, depresivă etc). A fost creat de psihiatrul austriac E. Feuchtersleben, care l-a utilizat pentru prima dată în cursul său de patologie mentală, inaugurat la Viena, în 1844. Dar în acel moment nu se distingea de nevroză sau de vesanie, semnificând numai o „maladie a spiritului”.

Progresiv, el va defini afecţiunile mentale cele mai grave, lăsând termenului de nevroză domeniul afecţiunilor mai uşoare, în care pacientul păstrează conştiinţa caracterului lor morbid, ceea ce ne permite să le tratăm cu acordul subiectului, în timp ce în primul caz este nevoie adesea de un tratament împotriva voinţei acestuia.

De altfel, psihoza va fi caracterizată tocmai în raport cu nevroza, conform opoziţiilor semiologice şi psihopatologice de care s-a abuzat atât de mult, astfel încât distanţa dintre cele două a devenit exagerat de mare. Prin urmare, a fost necesară crearea unor entităţi morbide noi care se situează la graniţa dintre cazurile borderline sau stările-limită care au arătat caracterul adesea arbitrar şi convenţional al acesteia.

Criterii specifice psihozei

Cu toate acestea, pot fi recunoscute în cazul oricărei psihoze criteriile distinctive de mai jos:

  • gravitatea tulburărilor, care vor antrena adesea deficienţe importante, ce conduc la un veritabil handicap atunci când sunt într-adevăr definitive;
  • absenţa conştiinţei morbidităţii tulburărilor; astfel un delirant crede în realitatea delirului său şi nu admite că este vorba despre o boală care necesită un tratament;
  • ciudăţenia, bizareria tulburărilor, resimţite de anturaj cu un sentiment de neplăcere, în măsura în care nu li se poate da o explicaţie sau, într-adevăr, nu se poate discuta despre ele cu psihoticul;
  • al patrulea criteriu este cel al dificultăţii comunicării şi, uneori chiar, al imposibilităţii totale de comunicare a psihoticului; acesta fugind adesea de contact, închizân-du-se în tăcerea şi reticenţele sale şi utilizând uneori, când acceptă să vorbească, un limbaj incomprehensibil plin de neologisme care devin în unele cazuri o veritabilă schizofazie;
  • închiderea în sine ce poate duce la autism, însoţită de o adevărată ruptură de realitatea exterioară, „care nu mai este recunoscută ca atare, ceea ce permite chiar negarea ei totală sau parţială şi înlocuirea cu o neorealitate personală a subiectului, cunoscută numai de el, incomunica-bilă altora” (A. Manus).

Perturbarea profundă a relaţiei subiectului cu realitatea va rămâne criteriul esenţial al psihozei, în special pentru psihanalişti) care vor repera, după S. Freud, mecanisme psihotice specifice pentru a o explica: în primul rând, proiecţia delirului care urmează după refulare şi prin care bolnavul va proiecta în afara lui ceea ce refuză să recunoască drept propria sa realitate psihică.

Este în special cazul atracţiei homosexuale pentru un obiect transformat în persecutor urât în paranoia. Numai odată cu J. Lacan este introdus termenul de forcludere (împrumutat din vocabularul juridic, semnificând decăderea dintr-un drept care nu a fost exercitat în intervalul admis) a Numelui-Tatălui, respingere a (germ. Verwerfung) unui semnificant fundamental, barând „accesul subiectului la o ordine simbolică, la metafora paternă”, unde trebuia să se inaugureze şi la „funcţia semnificativă a falusului”, căreia i se articulează tema castrării. Acest model lacanian este interesant pentru că se adresează atât afectării relaţiei cu realitatea, cât şi rupturii comunicării. El relevă în realitate, prin negativul în psihoză, „legătura intimă dintre propria noastră percepţie a realităţii şi poziţia pe care o ocupă altul ca sursă şi destinatar al comunicării”.

Cauze ale psihozei

Din perspectiva organogenezei

Acest punct de vedere foarte general asupra psihozelor nu prevede nimic despre cauzele lor care ţin de cele mai multe ori şi de organogeneză şi de psihogeneză. Vom găsi în legătura cu prima factori genetici, în primul rând la nivelul predispoziţiei, factori crono biologici, evidenţiaţi în special în cazul unor psihoze maniaco-depresive de G. Darcourt şi şcoala din Nisa, factori imunologici, a căror importanţă a fost evidenţiată de N. Kammerer şi F. Villemain şi, într-un mod mai ipotetic, factori neuropsi-hofiziologici (cu variaţii fine ale volumului cerebral, mai mult sau mai puţin specifice pentru scanare şi rezonanţa magnetică nucleară), factori endocrini (în special afecţiuni tiroidiene în psihozele mono- şi bipolare), carenţe vitaminice (în vitaminele B6 şi PP la unii schizofreni), o infecţie posibilă cu anumiţi viruşi (D. A. J. Tirnel, 1979), intoxicaţii, în special cu droguri ca LSD, mescalina, derivaţii dimetilaţi ai triptaminei, amfetaminele.

Dar, actualmente, ipotezele biochimice sunt cele care reţin în primul rând interesul cercetătorilor. Acestea vizează excesul de dopamină sau rolul peptidelor opioide şi mai general al neuromediatorilor sinaptici.

Din perspectiva psihogenezei

In privinţa psihogenezei s-a văzut explicaţia dată de psihanaliză unor operaţii mentale în psihoză: proiecţia delirantă (Freud), forcluderea Numelui-Tatălui (Lacan), cli-vajele obiectului şi al Eului în regresia la faza schizopara-noidă (M. Klein) etc. Dar aceste explicaţii, atât genetice, cât şi structurale, nu pot, singure, să explice apariţia şi dezvoltarea unei psihoze, chiar dacă ele pot să justifice şi să conducă o psihoterapie a psihoticilor.

Se face apel şi la factori sociofemiliali. Trebuie numai să ne amintim interesul mai multor abordări în acest domeniu: în primul rând cea care se inspiră din psihanaliză (T. Lidz, N. W. Ackermann); apoi abordarea sistemică, făcând din familie un veritabil sistem autoreglat cu două funcţii uşor contradictorii: pe de o parte, tendinţa spre homeostazie şi, pe de altă parte, capacitatea altuia de a se transforma, în acest sens apropiindu-se de şcoala de ia Palo Alto care, la fel ca antropologul G. Bateson, centrează etiologia schizofreniei pe o tulburare a comunicării: dubla legătură şi, pentru a încheia, de una dintre cele mai importante, şcoala lui L. Wynne, care a pus accentul pe conceptele pseudomutualităţii şi pseudo-ostilităţii ca generatoare de disocieri şi de psihoză în familie.

Concluzie

După cum se vede, psihoza rămâne multiplă atât în etiologia şi structura ei psihopatologică, cât şi în formele nosologice. Este mai bine să vorbim despre „psihoze” şi să admitem un grup de factori predispozanţi şi declanşatori pentru explicarea apariţiei şi dezvoltării unei psihoze la un subiect. Trebuie, de asemenea, să ştim să evităm prejudecăţile care ar conduce la utilizarea unui singur tip de tratament în abordarea terapeutică.

Postat în: Psihologie clinica